PIPER NEGRU

Piperul negru este fructul uscat, necopt al speciei Piper nigrum, Linn. (NU Piperaceae), o plantă cățătoare indigenă din India de Sud și cultivată acolo, precum și în insulele Arhipelagului Malaez, Peninsula Malaezia, Siam, etc. Planta produce un vârf pendulos de fructe sesile, care este colectat imediat ce fructele inferioare își schimbă culoarea de la verde la roșu și se usucă. Fructele sunt apoi separate de tulpini și clasificate la dimensiuni, pentru export. Fructele sunt sferice, maro închis și aproximativ 5 milimetri în diametru. Suprafața este ridată profund și grosier în mod reticulat; la vârf sunt vizibile rămășițele stigmei sesile. Pericarpul este subțire și conține o singură sămânță, ocupând complet cavitatea. O secțiune verticală a fructului prezintă un pericarp subțire, îngust, întunecat, în interiorul căruia se află miezul albicios al seminței, la care pericarpul aderă ferm. Mirosul este aromat, iar gustul înțepător.

Piperul negru a fost menționat de Theophrastus (633), care a descris două tipuri. Dioscoride (194) și Pliniu (514) îi dau un loc în scrierile lor. Încă din 64 A. D. a fost menționat ca apărut pe coasta Malabarului. Autorii arabi din Evul Mediu, secolele XII și XIV, l-au descris, de asemenea. În țările europene din Evul Mediu piperul a fost considerat cel mai important dintre toate condimentele, fiind fundamentul unei mari părți a bogăției Veneției și Genovei în timpul în care comerţul prospera acolo. A fost folosit ca mijloc de schimb atunci când banii erau puțini, iar când Roma a fost asediată de goți, răscumpărarea a inclus trei mii de kilograme de piper. De fapt, valoarea pusă pe piper în evidențele trecutului este în sine o indicație a importanței sale pentru oamenii care l-au folosit.

Hipocrate l-a folosit în mai multe afecţiuni. Pliniu observă utilizările sale ca şi condiment.

Administrat intern, stimulează stomacul, creează o senzație de căldură și, atunci când este utilizat în doze mici, ajută funcțiile digestive. Puterea de febrifugă a acestui condiment a fost complet dovedită, în numeroase cazuri deja la 1854.

Piperina, principiul activ cel mai cunoscut din piperul negru, există şi în piperul alb și piperul lung, şi în boabele de Cubeba clusii. A fost obținută pentru prima dată de Oersted din Copenhaga, în 1819.

The British Pharmaceutical Codex, 1911 descrie că Piperul negru are într-un grad ridicat proprietățile stimulante și carminative ale uleiurilor volatile, determinând un flux reflex de salivă, cu secreția crescută de suc gastric și un apetit îmbunătățit. Mișcările gastro-intestinale sunt crescute, având ca şi consecință eliminarea gazelor și ameliorarea colicilor. În doze suficiente, piperul dilată vasele superficiale ale pielii, provocând o senzație de căldură, urmată de diaforeză și o oarecare reducere a temperaturii.

La începutul secolului trecut,  combinat cu chinina, încă se folosea în tratamentul febrelor intermitente.

În Asia, fructele de piper negru nu sunt doar un condiment apreciat, ci și un agent terapeutic foarte preţuit, care este folosit ca tratament în multe afecțiuni, inclusiv astmul, răceala și alte probleme respiratorii. Khawas et al., în 2017, a investigat caracteristicile structurale și activitatea antitusivă in vivo a trei fracții izolate din fructele Piper nigrum. Extractul de apă parental care conținea atât polizaharidă pectică, dar și piperină, după administrarea orală (50mgkg-1 greutate corporală) la cobai, a arătat activitate antitusivă comparabilă cu fosfatul de codeină (10mgkg-1 corp). Fracția precipitată de extract etanolic care conține polizaharidă pectică a arătat o activitate antitusivă relativ mai mare decât fracția solubilă care conține piperină, dar potențele lor sunt mai mici decât extractul apos parental. În mod semnificativ, reactivitatea musculară netedă specifică a tuturor celor trei fracții a rămas neschimbată. În cele din urmă, s-a concluzionat că combinația polizaharidă-piperină pectică din extractul parental îmbunătățește sinergic efectul antitusiv.