Pătrunjel

Plantă ierbacee, bienală, din familia Umbeliferae, nativă în zona Mediteraneană, cultivată în prezent în special în scopuri condimentare pentru frunzele şi rădăcinile sale; prezintă o rădăcină lungă, iar planta în primul an formează o tufă mică cu ramuri de până la 30 cm lungime şi cu frunze de 2-3 ori penate şi crestate; în anul al doilea se înalţă mai multe tulpini verzi şi ramificate de până la 1 m, brăzdate longitudinal, purtând la capăt inflorescenţele, în umbelă compusă, cu florile de un verde-gălbui; frunza din al doilea an este mult mai simplă şi lungă de 20-30 cm; fructul este oval, de 2-3 mm lungime, de un verde-cenuşiu închis sau brun; înflorire în iunie şi iulie. Frunzele ar trebui culese în mod regulat pentru a încuraja mai departe creşterea şi o producţie maximă; rădăcina se recoltează toamna.

Denumirea generică a plantei derivă din cuvântul grecesc pentru rocă, petros, care face aluzie la habitatul său natural de zone pietroase, şi selinum, denumirea ţelinei.

Este o plantă cunoscută de pe vremea lui Hipocrat şi Dioscoride, iar Pliniu îi lăuda virtuţile sale medicinale. Ea a fost întrebuinţată primordial pentru leacuri şi mai târziu ca plantă culinară. A devenit populară în timpul romanilor ca aliment - „ei consumau pătrunjelul în cantităţi însemnate, şi mai făceau din ea girlande pentru oaspeţii banchetelor, şi pentru a combate unele mirosuri tari”. A devenit atractivă deoarece putea fi cultivată uşor în grădină sau în ghivece. Grecii preţuiau mult pătrunjelul şi îl foloseau în cununi pentru sărbătorirea victoriilor la jocurile istmice din Corint, dar mai făceau din pătrunjel şi cununi pentru împodobirea mormintelor; îl foloseau de asemenea ca plantă medicinală, Homer notând că îşi hrăneau şi caii cu ea. Varietatea pentru rădăcină a fost cultivată din secolul XVI, dar în culturi mici.

Toate părţile plantei conţin ulei volatil cu apiol şi miristicină, cumarine, furanocumarine, flavone şi au proprietăţi diuretice, decoctul concentrat din rădăcină fiind indicat pentru eliminarea calculilor renali, şi proprietăţi emenagoge, în special fructele, dar acestea pot produce hematurie şi accidente renale mai ales la doze mărite, indicate pentru provocarea avortului. Foarte bogat în fier, iod şi magneziu pătrunjelul este de asemenea o bună sursă de minerale şi vitamine A, B şi C (ceaiul din frunze proaspete sau uscate este bogat în vitamina C).

Cel mai frecvent, pătrunjelul (frunzele sau rădăcinile) este folosit în arta culinară, ca garnituri sau ca aromatizant în salate sau alte mâncăruri gătite; este unul din ingredientele amestecului vegetal „bouquet garni” (un buchet de plante aromatice cufundat în supe sau alte preparate culinare prin fierbere, şi care este scos afară înainte de consumul preparatului).

Medicina românească de la jumătatea secolului trecut recunoştea ca acţiune principală a pătrunjelului o stimulare a activităţii renale, datorită compoziţiei sale în ulei eteric cu apiol şi terpene. În consecinţă, întrebuinţarea sa dădea bune rezultate în cazuri de edeme, inflamaţii ale picioarelor, ascită (apă în abdomen), pleurezie şi pericardie, dar se cerea evitarea consumului abuziv. O altă acţiune a pătrunjelului luată în considerare era cea de favorizare a digestiei. Se cunoştea de asemenea că dă bune rezultate în tulburările menstruale însoţite de dureri, în colicile intestinale, hepatice sau renale, dureri cauzate de prezenţa calculilor renali şi în urinarea cu sânge; extern era utilizat uleiul volatil contra păduchilor. În medicina populară era considerat ca leac contra febrei, a flatulenţei, pentru stimularea poftei de mâncare, pentru a înlesni urinarea, pentru curăţarea sângelui.