Măr

Arbore fructifer din familia Rosaceae, domesticit şi pe larg cultivat, cu frunze peţiolate, alterne, simple, ovale cu vârful acut şi margini serate; florile, de obicei albe, adesea cu tentă rozacee, cu diametrul de cca. 2,5-3,5 cm, cu cinci petale şi cu stamine de obicei roşii cu polen abundent; florile nu se autopolenizează, polenizarea de către insecte fiind esenţială pentru apariţia fructelor, iar albinele sunt considerate cele mai eficiente polenizatoare pentru măr.

Mărul este cel mai comun şi important fruct cultivat din zonele temperate. Elucidarea originii şi domesticirii acestuia trezeşte încă un mare interes printre oamenii de ştiinţă. Iniţial, pe baza dovezilor morfologice, moleculare şi istorice, specia Malus sieversii, vegetând spontan în centrul Asiei, a fost identificată ca având contribuţia principală la genomul mărului domesticit, cultivat – Malus domestica. O problemă de dezbătut a rămas însă, de asemenea, şi posibila contribuţie a altei specii sălbatice, vegetând de-a lungul Drumului Mătăsii, începând din Asia şi până în vestul Europei, în special pentru contribuţia sa la evoluţia mărului sălbatic european.

Mărul nu dă rădăcini din butaşi aşa cum se întâmplă cu viţa-de-vie sau cu măslinul, aşa că putem considera că domesticirea sa completă nu s-a putut realiza decât după inventarea altoirii, undeva în primul mileiu Î.Hr. Odată acest lucru realizat, grecii şi romanii au selectat tipuri superioare şi le-au înmulţit, răspândindu-le apoi în întreaga Europă. Se spune că Alexandru cel Mare a găsit meri pitici în Asia Mică în anul 300 Î.Hr., iar aceştia, aduşi în Grecia ar putea să constituie progenitori pentru portaltoi. Calităţile merelor de a fi conservate au fost descoperite cel târziu în secolul I, având în vedere faptul că Varro, cărturar roman antic, a furnizat date scrise despre „case ale fructelor” folosite pentru păstrarea merelor pe timpul iernii. De-a lungul Epocii Medievale, mai mulţi autori au descris fertilitatea, utilizarea apei, preferinţele pentru sol şi zonă, precum şi tăierea pomilor de măr. Merii au fost duşi în America de Nord prin colonişti în anii 1600, şi se spune că prima livadă de meri pe acest continent a fost localizată lângă Boston în 1625. În anii 1900 au început proiectele pentru irigaţii în statul Washington, ceea ce a permis dezvoltarea unei industrii multibilionare a fructelor, în care mărul constituia o specie lider.

În prezent sunt peste 7500 cultivarii diferite de măr (varietăţi ale mărului care sunt cultivate), aceste cultivarii fiind disponibile în zonele temperate sau subtropicale. În zonele tropicale mărul nu înfloreşte, din cauză că are cerinţe speciale de perioadă rece.

Utilizările cunoscute ale merelor sunt multiple. Fructele pot fi consumate proaspete, gătite, păstrate, sau chiar uscate pentru consum ulterior. Aromele, dulceaţa, suculenţa lor diferă în funcţie de varietate. Fructele unora dintre cultivarii sunt bogate în pectine şi pot fi folosite alături de alte fructe în prepararea gemurilor. Se spune despre pectină că protejează organismul împotriva radiaţiilor. Merele mai conţin carotenoide precum beta-carotenul, acid malic şi alţi acizi organici precum acizii elagic, clorogenic şi cafeic, numeroase minerale precum potasiu, calciu, fosfor, magneziu şi fier.

Fructul de măr este astringent şi laxativ. Scoarţa arborelui, şi în special scoarţa rădăcinii, este antihelmintică şi soporifică. Infuzia este folosită în tratamentul febrei intermitente, remitente sau biliare. Frunzele conţin în proporţie de până la 2,4% o substanţă antibacteriană numită floretină; aceasta inhibă creşterea unor bacterii gram-pozitive şi gram-negative chiar într-o concentraţie mică. Mărul copt, proaspăt, este unul dintre cele mai uşoare fructe pentru stomac, întregul proces de digestie al acestuia durând aprox. 85 de minute. Sucul de mere reduce aciditatea stomacului, este convertibil în carbonaţi alcalini, şi astfel, corectează fermentaţia acidă.

Datorită substanţelor pe care le conţin, merele sunt fără doar şi poate un aliment sănătos. Chiar dacă ele nu vindecă nicio boală, consumul lor zilnic poate preveni multe probleme şi afecţiuni; conform unui proverb englezesc „Un măr pe zi, ţine doctorul departe”. Merele, de fapt, sunt mici comori de ingrediente cu impact pozitiv asupra organismului. Pe lângă cele enumerate mai sus, acestea conţin apă, carbohidraţi, fibre dietare, vitamine precum vitamina C, A, E, B1, B2, B6, şi aminoacizi. Datorită conţinutului important de carbohidraţi, în special fructoză şi glucoză, merele furnizează organismului energie prevenind astfel oboseala şi lipsa de concentrare. Mărul este, de asemenea, excelent pentru curăţarea dinţilor, acţiunea mecanică din timpul consumării unui fruct de măr servind atât la curăţarea dinţilor cât şi a gingiilor.

Consumul anumitor sucuri poate ameliora constipaţia la unele persoane. Sucul de mere conţine fibre dietetice şi sorbitol, ambele contribuind la reglarea mişcărilor intestinale. Sucurile conţin, de asemenea, cantităţi mari de apă, care pot ajuta la înmuierea scaunului dur, păstrând hidratarea corpului. Merele conţin, de asemenea, pectină, care este o fibră solubilă în apă ce poate facilita miscările intestinale.

Antioxidanţii din aceste fructe ajută la reducerea nivelului de colesterol, reducând astfel şi riscul apariţiei bolilor cardiovasculare. Tot substanţele antioxidante scad apariţia cancerului de ficat, de colon şi de plămâni. S-a constatat că persoanele care mănâncă multe mere au cu 20% mai puţine şanse de declanşare a oricărei forme de cancer. Merele întăresc sistemul imunitar şi sistemul osos, iar potasiul din mere ajută la normalizarea tensiunii arteriale.