Măceşe

Plantă indigenă în Europa, măceşul este un arbust ghimpos, de 2-3 m, cu ramuri arcuite, frunze penat-compuse cu marginile dinţate. Florile sunt mari, cu sepalele răsfrânte şi cu petalele roz. Fructul, măceaşa, este un fruct fals (se dezvoltă din caliciu), roşu, lunguieţ, închizând în interiorul său adevăratele fructe (achene), cu aspect de seminţe păroase.

Medicii antichităţii – Dioscorides, Plinius, Teophrastus, Hippocrates au încadrat măceşul în tezaurul lor medical.

Deja pe vremea lui Hippocrates era cunoscută ca un agent antiinflamator.

După Matthiolus (1626), măceşele se administrau în gonoree şi dizenterie. Cu miere se utilizau ca antihelmintice, împotriva calculilor urinari şi a dificultăţilor apărute la urinare, cauzate de aceştia.

Fructele de măceş au devenit oficiale în Farmacopeea Britanică în 1885. În cel de-al doilea război mondial Anglia a ajuns în imposibilitatea de a mai importa citrice, astfel guvernul englez a încurajat culegerea şi folosirea măceşelor ca sursă de vitamina C.

Medicina ştiinţifică românească de la începutul secolului XX aprecia în deosebi la măceşe bogăţia în vitamina C. Ceaiului de fructe de măceş i se mai atribuia un efect purgativ şi de combatere a stărilor inflamatorii uşoare ale intestinului; extractul fluid de măceşe era indicat pentru combaterea pietrelor la rinichi şi ale vezicii biliare.

Se consideră că ceaiul de măceşe înlesneşte digestia, potoleşte setea şi produce diureză; iar acţiunea diuretică are marele avantaj că, chiar la o lungă întrebuinţare nu produce nici o iritare pe rinichi sau pe băşică, ceea ce-l face foarte indicat în bolile căilor urinare şi de rinichi.

În diverse monografii, se afirmă că fructele de Rosa canina L. au activități profilactice și terapeutice împotriva unei game largi de afecțiuni, inclusiv un rol în răspunsurile inflamatorii și imune (Ercisli 2007, Rein et al. 2004, Wenzig și colab., 2008) în artrită, reumatism, gută, sciatică, febră, răceli, boli infecțioase, calculi biliari, probleme biliare (Nojavan et al. 2008, Gurbuz et al. 2003), tulburări ale rinichilor (Kultur 2007 ) și dropy (Orhan și colab. 2007).

În ultimii ani, s-a stabilit că radicalii liberi și stresul oxidativ sunt implicați în fiziopatologia unei varietăți de tulburări, inclusiv în disfuncții imune și boli conexe. În legătură cu aceste descoperiri, a fost prezentată o gamă largă de antioxidanți atât exogeni cât și endogeni, sintetici sau naturali, pentru tratamentul sau profilaxia tulburărilor atribuite daunelor oxidative cauzate de radicalii liberi (Souri și colab., 2004).

Unii compuşi biochimici ai măceşelor reglează răspunsurile imune și inflamatorii (Ercisli 2007, Saaby et al. 2010) și dețin proprietăți antioxidante (Deals-Rakotoarison et al. 2002).

O altă parte benefică pentru sănătate a fructelor de măceş este compoziția lor în acizi grași esențiali pe care omul nu îi poate sintetiza și trebuie să îi obțină prin alimentație. Aceste substanțe chimice reglează numeroase funcții ale corpului, inclusiv tensiunea arterială, vâscozitatea sângelui, răspunsurile imune și inflamatorii. Cei mai abundenți acizi grași găsiţi au fost acizii linoleic, α-linolenic, oleic și palmitic, (Ercisli 2007) care pot avea rol în reacția imună și reglarea globulinei din organism. Rezultatele studiilor au arătat că măceşele, de asemenea, au crescut semnificativ nivelul gamma-globinelor. Experimentele au demonstrat că majoritatea anticorpilor sunt localizați în fracția gamma globulinică a proteinelor serice (Kindt și colab. 2007), prin urmare, crescând această fracție, are efecte pozitive asupra sistemului imunitar.

Măceşele conţin foarte puţin ulei volatil, caroten, pectine, dextroză, acid citric şi acid malic şi taninuri; „seminţele” conţin urme de vanilină. Nu în ultimul rând, măceşele sunt bogate în vitamina C. Unele experimente au arătat că extrasele din pulpă au efect bactericid asupra E. Coli.