Leuştean

Leuşteanul este o specie perenă, de cultură, originară din Orient, robustă, înaltă de pănă la 1,5-2 m, cu tulpina ramificată în partea superioară. Frunzele sunt foarte mari, 1-3 penat-sectate, cele inferioare lung peţiolate, cele superioare aproape sesile. Florile mici, cu petale gălbui, apar din anul doi grupate în umbele compuse, cu 10-20 de radii, cu involucrul şi involucelul reflecte. Pentru tratamentele naturale se foloseşte în special rădăcina cu rizomii – Levistici radix, recoltate începând din anii II-III, toamna târziu, dar şi frunzele, recoltate vara sau chiar fructele.

Cunoscut la noi mai mult în scop alimentar, condimentar, leuşteanul a fost cultivat de pe vremea romanilor.

Ca plantă medicinală leuşteanul prezintă de asemenea o tradiţie de de mii de ani de utilizare pentru o gamă largă de afecţiuni, tradiţie documentată în multe publicaţii în domeniu. Este menţionat din perioada antică de către Dioscorides prin grecescul ligusticon, (latin = ligusticum) deoarece creştea în regiunea Alpină a Liguriei (Italia).

Preparatele din leuştean au fost utilizate în timpul Evului Mediu în special pentru efectul emenagog, carminativ, diuretic şi ca remedii pentru numeroase afecţiuni ale pielii, fiind menţionat de Lonicerus (1564) şi Matthiolus (1501-1577). O carte medievală – Capitulare de Villis (secolul al IX-lea) prezintă leuşteanul ca una din multele plante culinare şi medicinale care ar trebui cultivate în fiecare grădină imperială. Timp de secole este cunoscut ca medicament popular carminativ şi spasmolitic. În tratatul cosmetic/medical al lui Tortula de Ruggiero, Schola Medica Salernitana, din secolul XI, leuşteanul de grădină este indicat pentru o piele luminoasă.

În Germania, după 1900 a fost indicat în afecţiuni inflamatorii ale tractului urinar şi calculi renali. În Franţa, leuşteanul a fost utilizat ca digestiv şi carminativ şi ca ingredient în produse de cofetărie.

Efectele terapeutice ale leuşteanului au fost şi sunt descrise în foarte multe cărţi şi farmacopee ale secolelor XX şi XXI.

Medicina românească de la începutul secolului XX considera leuşteanul ca o plantă medicinală folositoare prin excelenţă în bolile renale; cercetările făcute încă din acea vreme pe iepuri de casă au arătat că la o cantitate foarte mică de extract injectat, a răspuns fără întârziere o puternică activitate renală (diuretică). Leuşteanul mai era indicat în tulburările digestive de natură secretorie, cu senzaţie de plenitudine, constipaţie ori scaune neregulate, flatulenţă. Se considera că el mai activează şi asupra circulaţiei sanguine abdominale şi deci poate favoriza menstruaţia, şi calmează durerile cardiace de natură nervoasă. În consecinţă leuşteanul era folosit ca remediu natural pentru a combate hidropozia, durerile vezicale şi cardiace.

Medicina populară românească utilizează leuşteanul din timpurile cele mai vechi, mai ales în stările hidropice, dureri de inimă, boli de plămâni, boli de nervi, tulburări în funcţiunile organelor abdominale.

Levisticii radix conţine ulei esenţial cu n-butilftalidă, cumarine, furanocumarine, acizi fenilpropanici ce imprimă plantei acţiune diuretică şi hipotensivă, acţiuni pentru care este folosit în prezent.