Lemnul Domnului

Subarbust din familia Asteraceae, prezentând o tulpină dreaptă şi ramificată, frunze adânc incizate, sau întregi şi lineare, flori galbene formând nişte capitule sferice mici şi cenuşii.

Planta este originară din Europa sudică şi din Orient unde se întâlneşte sălbatică pe coline golaşe şi însorite. Creşte cultivată în grădini şi are un miros pătrunzător cu iz de lămâie. Se recoltează frunzele şi ramurile înflorite.

Pe vremuri femeile aveau obiceiul să ducă la biserică buchete mari din lemnul Domnului şi balsam, mirosul parfumat al acestora reducând stările de somnolenţă.

Hippocrate (460 – 370 î.Hr.) folosea planta împotriva pneumoniei, pentru curăţarea uterului şi ca agent pentru accelerarea naşterilor. O regăsim într-o reţetă complicată a Sf. Hildegard (1098 – 1179) preparată pentru întărirea stomacului; Paracelsus (1493 – 1541) o indica în dureri de origine nervoasă, spasme, astm, tuse, ulceraţii vaginale, viermi inelaţi, ca diuretică şi ca emenagogă.

Împreună cu pelinul, în trecut era folosită pentru a înlătura infecţiile. De altfel, în prima parte a secolului trecut era pusă lângă prizonieri în celule pentru a preveni contaminarea cu febră tifoidă.

Medicina ştiinţifică românească întrebuinţa această plantă datorită proprietăţilor sale diuretice şi sudorifice, de stimulare a aparatului digestiv şi a apetitului, precum şi pentru acţiunea sa antihelmintică, indicând-o în diversele afecţiuni ce au la baza lor aceste tulburări. Extern se întrebuinţa pentru confecţionarea de cataplasme în degerături.

Lemnul Domnului conţine substanţă amară, tanin, ulei esenţial, abrotină şi substanţe minerale. Constituentul chimic semnificativ al plantei este uleiul esenţial (6 la 9 ml/kg substanţă vegetală uscată), în care predomină absintholulu 1,8 cineolul (eucaliptol); dar uleiul mai conţine de asemenea camfor, tuionă, monoterpene volatile şi sescviterpene similare fenchenei, sabinen, cariofilen, humulen. Alţi constituenţi sunt cumarinele (izofraxidina, scopoletin), acizi fenolici - în special acizii cafeic - clorogenic şi de asemenea acidul ferulic, acidul sinapic, acidul p-hidroxifenilacetic, acidul vanilic, acidul salicilic, acidul p-cumaric şi flavonol glicozide precum rutina. Au fost izolaţi patru flavonoli cu activitate spasmolitică dintr-un extract etanolic din Artemisia abrotanumL. Flavonolii au arătat un efect relaxant dependent de doză.

În domeniul culinar a fost utilizat în cantităţi mici pentru aromatizarea prăjiturilor, a salatelor şi în oţeturi, rămurelele tinere având o aromă amară şi uşor lămâioasă.

Datorită faptului că este o plantă aromatic-amară, în sănătate este utilizată în principal pentru îmbunătăţirea digestiei, a funcţiei ficatului prin creşterea secreţiei sucurilor digestive. Are proprietăţi antiseptice, antihelmintice, colagoge, deobstruente, emenagoge, stomahice şi tonice. Mai este utilizat tradiţional pentru stimularea fluxului menstrual, pentru scăderea febrei, relaxarea spasmelor şi eliminarea viermilor intestinali. Se aplică extern pe răni mici pentru oprirea sângerării şi pentru a ajuta vindecarea. Este utilizat de asemenea sub formă de băi aromatice şi ca unguent pentru tratarea problemelor pielii. Infuzia din plantă mai este folosită ca tonic şi balsam capilar.

Mirosul plantei este dezagreabil insectelor, motiv pentru care francezii o pun printre haine pentru a ţine moliile departe, şi denumesc planta garderobă.