Lăsnicior

Plantă din familia Solanaceae ce vegetează în toată Europa prin tufişuri şi păduri umede, lăsniciorul prezintă o tulpină lemnoasă dar foarte subţire şi care trebuie să se sprijine de suporturi, frunze întregi, ovale şi cordiforme la bază, flori violete şi fructe roşii, ovoide, toxice.

Compoziţia chimică conferă plantei un miros neplăcut şi un gust la început amar apoi dulceag.

Denumirea generică de Solanum derivă din cuvântul solor care înseamnă a uşura şi mărturiseşte despre puterile medicinale ale acestui grup de plante; denumirea specifică de dulcamara, mai corect folosită în Evul Mediu – Amaradulcis, semnifică efectiv dulce-amar şi este în relaţie cu gustul plantei care la început este amar apoi dulce.

În vremurile în care se credea în vrăjitoare, ciobanii obişnuiau să atârne planta la gâtul animalelor lor care credeau că sunt „sub ochiul răului”.

Botaniştii din Evul Mediu, denumeau planta Dulcisamara și Amara Dulcis; în acea perioadă o găsim menționată ca diuretic și agent folosit în scaun cu icter și febră. Medicii vechi, din vremea lui Theophrastus, apreciau mult lăsniciorul şi îl foloseau în multe scopuri medicale, chiar şi în chirurgie, în Anglia fiind cunoscută utilizarea sa din secolul XIII. Lonicerus dedică în cartea sa un imn lung plantei. Boerhaave, celebrul medic olandez (sec 18), aprecia foarte mult mlădiţele plantei şi a folosit-o mult ca agent diaforetic în pneumonie și pleurezie, iar Linnaeus în sifilis, reumatism, gută şi afecţiuni inflamatorii. Leclerc (Precis de Phytothérapie, 1929) o utiliza ca diaforetică pentru curățarea sângelui.

Solanum dulcamara are o îndelungă istorie a utilizării tradiţionale în tratamentul diferitelor afecţiuni ale pielii. A fost utilizat în Europa de mai bine de 30 de ani şi a fost inclus, de exemplu, în British Pharmaceutical Codex 1934, Ergänzungsbuch zum DAB 6 1953 şi the Commission E 1998, a fost oficializată în Franţa, Austria, Portugalia, Spania, Mexic şi Venezuela. Materialul vegetal a fost inclus în United States Pharmacopoeia (USP) din 1820 până în 1905 şi în USP National Formulary (NF) din 1916 până în 1936.

Conform Hagers Handbuch din 1975, mlădiţele de Solanum dulcamara au fost folosite în tratamentul eczemelor cronice, a bronşitelor cronice şi a astmului. În Drogenkunde 1975 mlădiţele de lăsnicior sunt prezentate ca remediu tradiţional pentru eczeme cronice, reumatism şi gută.

În Republica Cehă este înregistrat un unguent conţinând un extract din Dulcamarae stipites ca adjuvant în terapia eczemelor cronice iar în Suedia unguentul este folosit, de asemenea, pentru ameliorarea eczemelor cronice uşoare.

La noi în ţară planta a fost folosită mai mult în medicina populară, însă unii medici ai secolului XIX o prezentau ca antireumatică şi antigutoasă, eficace în bolile de piele de natură scrofuloasă ori venerică, ca şi narcotică şi anafrodisiacă, diaforetică şi anticatarală fiind indicată în bronşite catarale şi tuse convulsivă, în boli febrile ori în toxiinfecţii. Solanina din compoziţia plantei, izolată de către Grasset şi Sarda se administra ca sedativ senzitivo-motor cu bune rezultate în unele cazuri de scleroză în plăci şi dureri fulgurante. Decoctul din rădăcini se folosea în tratamentul cancerului şi a edemelor.

Lăsniciorul este o plantă cu o relativă toxicitate şi este indicat ca aceasta să fie utilizată doar sub atenta îndrumare a unui medic (folosită în exces poate paraliza sistemul nervos central, încetineşte ritmul cardiac şi respiraţia, reduce temperatura corpului, cauzează vertigo). Din datele de utilizare tradiţională analizate ştim că toate părţile plantei au efect vindecător, analgezic, depurativ, uşor diuretic, emetic, expectorant, hepatic, somnifer uşor. Planta e folosită astăzi în special în tratamentul mai multor afecţiuni ale pielii dar, de asemenea, şi în tratamentul artritelor, reumatismului, congestiei bronşice, afecţiunilor cardiace, colitelor ulcerative şi hepatitei. Extern planta se foloseşte în tratamentul erupţiilor cutanate, ulcerelor, reumatismului şi celulitei. În Spania, ceaiul a fost folosit în afecţiuni digestive iar substanţa vegetală ca atare în tratamentul acneei şi a dermatitelor. Monografia Comisiei Germane E, un ghid terapeutic pentru medicina pe bază de plante, recomandă Solanum dulcamara pentru eczeme, furunculi (abcese), acnee, negi. Se recoltează capetele rămurelelor de 2-3 ani, de obicei primăvara sau toamna după ce au căzut frunzele.

Solanum dulcamara L. conţine mai multe tipuri de glicozide alcaloidice steroidice. Glicozidele reprezentative sunt α-solamarina şi β-solamarina un alkaloid reprezentativ este soladulcidinetetraozida.

Din rămurelele tinere şi frunzele proaspete se realizează un remediu homeopat utilizat în tratamentul mai multor afecţiuni printre care dureri de spate, tuse, diaree, inflamații oculare și dureri articulare.