Iedera – Fares.ro
×
x
RĂMÂI CONECTAT!
Lasă-ne adresa de mail şi află noutaţile Fares!

Iedera

Hedera helix L.

Plantă agăţătoare totdeauna verde, din familia Araliaceae, care se caţără pe arbori sau pe stânci până la mari înălţimi, ţinându-se în cârcei şi rădăcini aeriene; frunzele glabre, lucitoare şi tari sunt de un verde închis, cu 3-5 lobi cele inferioare, întregi şi deltoidee cele superioare; florile albe-verzui, grupate în umbele; fructul bacă neagră.

O plantă mult preţuită de antici. Frunzele sale formau coroana poeţilor, precum şi cununa lui Bachus, căruia planta îi era dedicată, probabil datorită obiceiului de a lega în jurul frunţii frunze de iederă pentru a preveni intoxicarea, o calitate atribuită demult plantei. Vechii scriitori spuneau că efectul intoxicării cu vin este înlăturat dacă o mână de frunze de iederă sunt sfărâmate şi fierte uşor în vin, apoi băute.

Iedera este planta care apare în idilele lui Theocristus. Poeţii greci aduceau o coroană de frunze de iederă proaspeţilor căsătoriţi, iedera fiind privită de-a lungul timpului ca o emblemă a fidelităţii. Obiceiul decorării caselor şi bisericilor cu iederă de Crăciun a fost interzis de unul din primele Consilii Bisericeşti, din cauza asocierii sale cu obiceiurile păgâne, dar obiceiul a rămas totuşi în unele zone.

Virtuţile medicinale ale iederii au fost pomenite deja de Hippocrates şi în Materia Medica lui Dioscorides, care spunea că frunzele tinere fierte în oţet vindecă splina; frunzele preparate în acelaşi mod sunt utile de asemenea, sub formă de cataplasme, pe orice fel de ulcere.

Cărţile fitoterapeutice din secolul XVI descriau indicaţii foarte diverse ale iederii precum icter, litiază, dizenterie, ca emenagog etc. Găsim indicaţia de utilizare orală (1/2 linguriţă ca infuzie în doză zilnică) în rahitism, litiaze, şi disfuncţii hepato-biliare. Steinmetz (1961) conclude că, chiar dacă planta în doze mari devine toxică, frunzele şi fructele sunt de folos în terapie – acestea, administrate fiind în doze sigure, constituie un remediu stimulent în catarul respirator cronic, bronşite şi în special în tusea spastică, caz în care care Leclerc le conferă un loc de onoare considerându-le specifice.

În medicina românească din secolul trecut întrebuinţarea frunzelor de iederă se făcea cel mai adesea sub formă de decoct, îndicat în scrofuloză, contra reumatismului şi ca depurativ, apoi contra diverse afecţiuni externe, sub formă de cataplasme şi spălături, în unele forme de chelie, pediculoză, scabie, răni prin arsură sau tăiere etc.

Utilizarea frunzelor de iederă în tusea spastică a fost obiectul testelor clinice efectuate de Leuret (în Bordeaux) care a demonstrat acţiunea sa. Administrată intern, în doze mici, frunza este un activ vasodilatator. În doze mari însă, devine vasoconstrictor care încetineşte pulsul cardiac, dar în acelaşi timp crescând tonusul inimii. Se consideră că administrarea zilnică a 15 picături (copii) la 50 picături de tinctură din frunze, în doze de 5-15 picături odată, restabileşte tensiunea arterială reducând-o la nivelele normale în decursul a câteva zile fără apariţia recurenţei la câteva zile de la întreruperea administrării. Experienţa arată că iedera aplicată extern acţionează ca un moderator eficient al sensibilităţii nervilor periferici, cu indicaţii principale în tratamentul reumatismului, nevritelor, nevralgiei şi al celulitei.

Acţiunile frunzei de iederă sunt date de principiile sale active, dintre care cele mai importante sunt reprezentate de hederasaponina C (saponina principală), saponine triterpenice bidesmosidice cu hederagenină, acid oleanolic şi bayogenină ca agliconi şi lanţuri glucidice acilglicozidice, cantităţi mici de monodesmozide, flavonoide, acid cafeic şi derivaţi ai acestuia, ulei volatil.

 

Adauga comentariu

Te asigurăm că nu folosim datele tale personale în alt scop decât cel precizat în Politica de Confidențialitate, iar bifarea acestei căsuțe echivalează cu acceptarea celor prezentate.