Iarba tâlharului (Susai Pădureţ)

Mycelis muralis (L.) Dumort.

Plantă nativă în Europa, invazivă în zona Pacificului de Nord-Vest, creşte până la 150 cm înălţime; prezintă tulpini adesea roşietice, din care, la rupere curge un suc lăptos; frunzele inferioare şunt penate, în formă de liră, cu lobii triunghiulari, iar feunzele superioare sunt mai mici, mai puţin lobate, şi fără peţiol; toate frunzele prezintă o nuanţă roşietică; inflorescenţele, terminale – la capetele rămurelelor făcând un unghi de aprox. 90° cu tulpina, sunt galbene, mici, cu diametrul în jur de 1 cm, şi prezintă 5 flori radiale galbene; fructele sunt achene, cu papus. Se recoltează planta cu flori, în perioada iunie-septembrie.

O plantă cu mult iz popular, de poveste, în general puţin cunoscută chiar şi în trecut. În prezent nu atât de folosită ca remediu naturist în comparaţie cu alte plante medicinale.

Se crede că denumirea de iarba tâlharului ar proveni din faptul că, pe vremuri, tâlharii răniţi fiind, culegeau în grabă această plantă şi îşi oblojeau rănile cu ea.

Se spune că a fost descoperită de către o bătrână care s-a rănit la mână, şi, găsind planta, şi-a pansat rana, aceasta vindecându-se repede.

Este ştiută şi folosită ca remediu naturist mai mult de către călugării de la mănăstiri, şi de oamenii de la sate, fiind foarte utilizată în tradiţia populară.

Datele etnobotanice o citează ca fiind emolientă, antispasmodică şi sedativă, şi un cicatrizant eficient, folosită atât pentru vindecarea rănilor externe, a tăieturilor şi arsurilor, cât şi, cu destul de mult succes, în cazul gastritei şi ulcerelor gastrice.

Compoziţia chimică a fost puţin studiată, în părţile aeriene ale plantei găsindu-se compuşi polifenolici – flavonoide, acizii cafeic, clorogenic, izoclorogenic şi polină.

Astăzi o întâlnim în produsele naturiste recomandate în tratamentului ulcerului stomacal.