Iarba neagră

Mic arbust din familia Ericaceae, iarba neagră creşte până la 30-60 cm înălţime, având frunze mici şi liniare, dispuse pe patru rânduri şi acoperindu-se una pe cealaltă ca ţiglele unui acoperiş. Are florile mici, roz-purpurii, care formează raceme spiciforme. Se recoltează ramurile înflorite (înfloreşte din iulie până în septembrie).

Iarba neagră creşte abundent, răspândindu-şi nuanţele de violet pe cinci milioane de acri pe dealurile, văile şi mlaştinile din Scoţia. Poate din această cauză a fost (şi încă este) atât mult de utilizată de către scoţieni care au şi desemnat-o una din plantele lor naţionale. Denumirea pe care i-au conferit-o de „buruiană” (heather) provine din vechiul cuvânt scoţian „haeddre” care este consemnat încă din secolul XIV. Magia şi miturile sunt atât de strâns întreţesute în istoria Scoţiei încât cu greu separăm realitatea de legendă, şi, ca orice simbol scoţian, iarba neagră poartă cu ea poveştile şi legendele sale. Mai cunoscute sunt două legende care îşi au originea în începuturile istoriei Scoţiei. Una din ele este centrată în jurul confruntării dintre invadatorii vikingi şi ultimul rege Pictish, care este prins, torturat şi ucis de vikingi cu scopul de a obţine reţeta de bere din iarbă neagră, iar alta în jurul vizitei reginei Victoria în Scoţia, când unul din servitorii ei a sărit din vehiculul cu care călătoreau pentru a culege planta, spunând că niciun scoţian nu trebuie sa treacă pe lângă ea fără să culeagă una. Alte mituri susţin credinţa că planta creşte doar pe locuri unde nu s-a vărsat sânge în bătălii sau creşte pe ultimul loc unde s-au odihnit zânele; unele clanuri scoţiene o foloseau ca simbol. Druizii o considerau plantă sacră. Chiar şi astăzi, oamenii consideră că are proprietăţi supranaturale, ca un fel de farmec, care oferă protecţie în faţa răului. Încă din vremuri străvechi a fost folosită pentru confecţionarea de saltele aromate, dovezi ale acestui fapt găsindu-se într-un sat vechi de 4000 de ani din Insulele Skara Brae şi în Orkneys.

Calluna conţine ca substanţe active variate forme de quercetină, dihidroxicromona, tanin, ericinol, ericoindină etc.

Fabricarea berii de Scoţia din iarbă neagră se face de mii de ani şi este considerată una din cele mai vechi tipuri de bere din lume. Pe mica insula Rum, de pe coasta de vest a Scoției, au fost găsite cioburi de ceramică, vechi de 3000 ani care conțin urme de o băutură fermentată făcută din iarbă neagră. Reţeta era ţinută secretă, astfel că doar regele şi primul său născut ştiau ce conţine. Această bere a fost imortalizată într-un poem care povesteşte legenda regelui care s-a sacrificat pe sine şi pe fiul său pentru a proteja reţeta.

Se credea, de asemenea, că iarba neagră are proprietăţi medicinale minunate, motiv pentru care era folosită de către vechii scoţieni pentru tratarea aproape a tuturor afecţiunilor, printre care nervozitatea şi anxietatea, tusea, tuberculoza, problemele digestive, artritele, reumatismul, orbirea etc. Mai mult decât atât, aceasta era folosită și sub formă de cataplasme pentru cap şi băută sub formă de infuzie în cazul insomniei. Tot în Scoţia, planta a mai fost folosită ca butonieră la nunţi; bătrânii spun că planta putea fi purtată doar dacă mirele purta ţinuta din Ţara de Sus (kilt şi hainele tradiţionale asociate acestuia), această utilizare părând a fi parte din identitatea scoţienilor.

Astăzi iarba neagră este folosită în produsele de aromaterapie pentru tratamentul problemelor digestive, problemelor pielii, tusei şi insomniei şi, de asemenea, intern pentru curăţare şi detoxifiere, datorită proprietăţilor sale diuretice. Nu în ultimul rând, aceasta este utilizată pentru fabricarea săpunurilor şi candelelor parfumate.

Florile de iarbă neagră constituie un remediu tradiţional şi în Suedia. În general, în zonele temperate în care vegetează, planta are o lungă istorie de utilizare tradiţională populară ca remediu antiseptic urinar şi diuretic, dezinfectând tractul urinar şi favorizănd producerea de urină. Părţile aeriene înflorite sunt antiseptice, astringente, colagoge, depurative, diaforetice, diuretice, expectorante, slab sedative şi vasoconstrictoare.

Iarba neagră era folosită şi în medicina științifică românească încă din secolul trecut, aceasta bazându-se pe proprietăţile sudorifice, diuretice şi dizolvante ale calculilor renali, fiind indicată sub formă de decoct în gută, reumatism, boli de vezică şi de rinichi; mai era considerată liniştitoare a nervilor, producând somnul, în cazul administrării tot sub formă de ceai. Extern servea la pansarea rănilor, având proprietăţi vulnerare şi la diverse boli ale pielii.