Guaiac

Arbore ornamental sempervirescent din familia Zygophillaceae, vegetând insulele Indiilor de Vest, Jamaica, St. Thomas şi St. Domingo, guaiacul prezintă un trunchi maron-verzui cu creştere foarte lentă, atingând înălţimi de până la 20 m, aproape întotdeauna strâmb şi cu coaja brăzdată; lemnul este foarte greu, solid şi dens; frunzele penate, ovale obtuze; fructe capsulă în formă de inimă; seminţe solitare, dure, de formă alungită. Inima lemnului vechi este verde închis, conţine sevă în cantitate redusă și de o culoare gălbuie; lemnul este în mare măsură folosit de strungari, fiind foarte greu și durabil. Lemnul are un gust ușor înțepător și este inodor, cu excepția cazului în care este încălzit, iar atunci acesta emite un miros agreabil. Coaja conţine 1% ulei volatil cu un parfum delicios.

Indienii spuneau că ei au cunoscut guaiacul ca remediu înainte de descoperirea Americii de către europeni. Dupa ce Delgado a adus lemnul în Spania, în 1508 acesta devenea deja cunoscut sub numele Lignum Sanctum, Lignum vitae sau Lignum benedictum și era larg utilizat ca agent antisifilitic. În Germania Nicolaus Sondaj (1517), Leonhard Schmaus (1518) și Ulrich von Hutten (1519) au publicat tratate privind efectul curativ al noului medicament. Anton Musa Brasavola în 1545 descrie deja trei tipuri de lemn de guaiac. Lemnul și scoarța arborelui erau folosite împotriva scrofulozei, în gută, reumatism și tulburări menstruale. Guaiacul a fost probabil mult mai târziu utilizat de către medici englezi. În 1760 Emerigon a făcut un nou preparat cunoscut sub numele de "specific american" pentru gută. În Letonia, tinctura Guajaci se folosea pentru dureri de cap.

Lemnul şi rezina, sau sucul solidificat, sunt părţile utilizate în medicină, chiar dacă se afirmă că întreg arborele posedă virtuţi medicinale. Scoarţa este considerată cea mai activă parte, dar este rar comercializată. Lemnul şi rezina de guaiac administrate intern produc o senzaţie de cald la nivelul stomacului şi una de uscăciune la nivelul gurii generând senzaţia de sete. Ele acţionează ca stimulente, crescând senzaţia de căldură la nivelul organismului şi accelerând circulaţia. Ca diaforetic şi curativ a fost administrat (de obicei sub formă de decoct sau sirop) în reumatismul cronic, afecţiunile cutanate cronice, scrofuloză şi afecţiuni sifilitice.

Rezina conţine acizii guaiaretic, guaiaconic şi guaiacic şi saponinele guaiacsaponina şi acidul guaiacsaponic, precum şi o substanţă similară cu gutta percha denumită guaiagutină.

Substanţa vegetală mai este diuretică şi uşor laxativă, fiind administrată în amigdalite, artrită reumatoidă, reumatism şi gută cronice, calmând durerile şi reducând inflamaţiile şi recurenţa acestora la administrarea de durată. Acţionează ca stimulent, crescând căldura corpului şi circulaţia sangvină. O cunoscută reţetă veche este Mistura Guaiaci compusă din rezină de Guaiacum, zahăr rafinat, tragacant, apă de scorţişoară şi utilizată în gută şi reumatism cronic, de asemenea, în amigdalită şi unele afecţiuni cutanate.

Produsul homeopat pe bază de guaiac este şi acesta utilizat în artrite, reumatism şi amigdalită.