Gheara Mâței

Denumită după ghimpii de forma unor cârlige, poziţionate la baza frunzelor, ca nişte gheare de pisică (în spaniolă una de gato), este o plantă lemnoasă căţărătoare pe alţi arbori, nativă în pădurile tropicale amazoniene şi alte locaţii din America de Sud şi Centrală. Des întâlnită în pădurile peruviene. Creşte până la 100 m lungime.

Timp de sute de ani indienii locali, vracii şi şamanii fierbeau scoarţa din zona inferioară a tulpinii şi rădăcinile preparând remedii pentru tratarea multor boli, printre care artrita, ulcerul stomacal, inflamaţiile, dizenteria şi febra. Era folosită şi ca o formă de control a natalităţii. Triburile Aguaruna, Asháninka, Cashibo, Conibo şi Shipibo din Peru folosesc ghiara mâţei de cel puţin 2000 de ani, tribul Asháninka fiind cel mai legat de utilizarea plantei, cu cel mai vechi istoric înregistrat în această privinţă, fiind şi cea mai mare sursă comercială de ghiara mâţei în Peru în prezent.

Având un asemenea istoric, în mod normal, planta a intrat în atenţia oamenilor de ştiinţă. Prima lucrare scrisă a fost realizată în anii 1960 de profesorul european Arturo Bell şi profesorul universitar din Statele Unite Eugene Whitworth, începând astfel înregistrarea utilizărilor tradiţionale, şi analiza compuşilor activi din plantă. Apoi, în anii 1970-'80 munca lui Klaus Keplinger, un jurnalist şi etnolog din Austria, responsabil pentru organizarea primului studiu complet asupra ghearei mâţei, a dus la comercializarea mai multor extracte din plantă în Austria şi Germania sub prescripţie medicală, la realizarea a patru patente din Statele Unite ce au descris metoda de extracţie a alkaloidului din ghiara mâţei şi acţiunea sa imunostimulatoare, trezind interesul lumii întregi asupra plantei.

În 1994 Organizaţia Mondială a Sănătăţii a sponsorizat prima Conferinţă Internaţională privind Gheara Mâţei la Geneva, unde aceasta a primit recunoaştere ca plantă medicinală şi s-a subliniat faptul că de la descoperirea chininei în scoarţa unui alt arbore peruvian în secolul XVII, nicio altă plantă tropicală nu a mai stârnit atâta interes la nivel mondial.

Compuşii activi cei mai importanţi îi constituie un grup de alkaloizi denumiţi alkaloizi oxindolici, patru dintre aceştia prezentând proprietăţi imunostimulatoare cel mai activ fiind izopteropodina, acesta fiind folosit şi pentru standardizarea extractelor din gheara mâţei. Alcaloizi oxindolici nu sunt singurii compuşi activi, pe lângă aceştia s-au mai identificat glicozide ale acidului quinovic cu activitate antivirală, triterpene cu activitate antivirală, antiulceroasă, antiinflamatoare, antialergică şi de stimulare a leucocitelor, polifenoli şi proantocianidine similare celor din sâmburii de grapefruit, şi din ceaiul verde cu activitate antioxidantă puternică, şi fitosteroli ce susţin controlul nivelului de colesterol şi pot acţiona drept precursori hormonali cu proprietăţi antitumorale şi antiinflamatoare. Dar, acţiunea de bază a plantei este cea imunostimulatoare, fiind general recunoscut faptul că ghiara mâţei îmbunătăţeşte procesul de fagocitoză, acesta fiind procesul prin care sistemul imunitar încorporează şi distruge organismele invadatoare şi mutaţiile din organism. Gheara mâţei a fost utilizată şi pentru a reduce efectele secundare ale chimio- şi radioterapiei în tratamentele convenţionale antitumorale.

Nu poate fi ignorat nici aportul său pozitiv raportat în tratamentul artritelor, reumatismului, gastritei, diverticulitei, sindromului Crohn, dizenteriei, şi ulcerului, în prezent gheara mâţei fiind în curs de investigaţii în studii privind reducerea progresiei SIDA şi a efectelor medicamentelor, şi de asemenea nici efectele pozitive în cazul leucemiei.

Întâlnim extractele de Uncaria tomentosa şi în produsul FARES capsule Imunitate cu echinacea.