Creţuşcă

Filipendula ulmaria (L.) Maxim.

(Spiraea ulmaria L.)

Specie ierboasă, perenă, înaltă de 100-120 cm, cu tulpina unghiulară, frunze mari, penat-compuse, cu 5-9 perechi de foliole, cea terminală mai mare şi la rândul ei tripalmat sectată. Florile alb-gălbui, cu 5-6 petale, sunt grupate în cime multiflore, dese. Se recoltează iarba sau doar florile, în perioada înfloririi, în iunie-iulie.

Plantă medicinală cu o istorie îndelungată. Au fost găsite dovezi ale prezenţei sale în câteva morminte din epoca bronzului, sugerând valoarea ei datând de secole, dinainte de Hristos. Pentru druizi era una din cele mai importante plante sacre, utilizată în ritualuri şi medicină; a fost şi favorita medicilor medievali, şi de asemenea, regulat folosită ca remediu popular de vindecătorii satelor şi comunităţile monastice.

Utilizarea medicinală a fost descrisă încă de la sfârşitul secolului XVI. În general, preparatele din iarbă sau flori au fost tradiţional folosite în boli inflamatorii şi ca diuretic. În majoritatea literaturii de specialitate este indicată sub formă de ceai, deşi există şi menţionări de utilizare sub formă de tinctură.

În secolul XX a fost menţionată în multe farmacopee ca agent stomahic, ca antiseptic urinar mediu, antireumatic, antiinflamator, diuretic şi astringent.

Mult utilizată şi sub formă de combinaţii în tratamentul naturist al reumatismului, în stomatite, gingivite, erupţii tegumentare, nevralgii, febră, extern – în tratarea rănilor şi cosmetică.

Creţuşca este o sursă de acid salicilic, care a fost izolat pentru prima dată în 1838 chiar din această plantă, şi modificat mai târziu în acid acetilsalicilic, atât de cunoscut astăzi sub denumirea de aspirină, denumire care şi provine din Spiraea – vechea denumirea a plantei. În 1980, cunoscutul producător de medicamente Bayer produce pentru prima dată acetilsalicilatul provenit din Filipendula ulmaria şi îi dă denumirea de aspirină.

Printre constituenţii chimici principali se numără flavonoidele 0,5% (până la 6% total flavonoide în florile proaspete), în particular spireozida în flori, iar hiperozida în frunze şi tulpini; mai conţine glicozide, de exemplu monotropidozida, care prin descompunere dă compuşi ce intră în compoziţia uleiului volatil. Gustul astringent se datorează unor substanţe înrudite cu taninurile. Cantitatea foarte redusă de ulei esenţial din plantă este compusă în principal din salicilaldehidă (cca. 75%) şi feniletilalcool (3%), benzil alcool (2%), anisaldehidă (2%) şi salicilat de metil (1,5%).

Mult utilizată în compoziţia produselor naturiste de astăzi, ca diaforetică pentru răceli, frisoane, ca diuretică, şi ca remediu pentru tratarea reumatismului muscular sau articular, a artritelor. Este eficace şi în gută.

Asocieri recomandate

Adauga comentariu

Te asigurăm că nu folosim datele tale personale în alt scop decât cel precizat în Politica de Confidențialitate, iar bifarea acestei căsuțe echivalează cu acceptarea celor prezentate.