Ciumărea

Galega officinalis este o plantă perenă din familia Fabaceae, cu flori albe, albastre sau violet vegetând în regiunile temperate. Ea îşi are originea în Europa de Sud și Asia de Vest, dar în ultimele două secole sa răspândit în multe țări din întreaga lume.

Încă nu s-a elucidat dacă vechii medicii greci şi romani au cunoscut şi utilizat Galega officinalis. După datele din literatura de specialitate se pare că planta ar fi rămas necunoscută în Evul Mediu timpuriu și în secolul al XV-lea în Germania şi Italia. Prin 1600, planta a fost totuşi cultivată în multe grădini europene pentru scopuri medicinale. Herba Seu Galegae Rutae caprariae a câştigat foarte repede o reputație mare pentru puteri vindecătoare considerate extraordinare. A fost recomandată în special ca agent diuretic și diaforetic şi, de asemenea, ca vermifug, în tulburări digestive şi metabolice, boli de piele, epilepsie și otrăvire. Ca preparate, în Farmacopeele vechi existau Aqua, Syrupus și Conserva Galegae.

În Epoca Medievală, o reţetă cu Galega officinalis a fost folosită în medicina populară pentru a reduce urinarea frecventă care însoțește boala în prezent cunoscută sub numele de diabet zaharat. Planta a fost administrată, de asemenea, ca medicament în epidemii de ciumă pentru a stimula transpirația la persoanele afectate, și a fost utilizată pe scară largă pentru a stimula lactația la vaci.

La sfârșitul secolului al 18-lea a fost recomandată în Germania ca plantă furajeră, dar  curând culturile au început să fie abandonate din cauza sensibilității la îngheț a plantei. Extractul de Galega era folosit încă la începutul secolului XX în vestul Elveției ca mijloc de stimulare a lactaţiei. In Olanda au hrănit vitele cu această plantă medicinală pentru a crește producția de lapte. In Italia, frunzele sunt consumate ca salată.

Cu toate că Galega officinalis a redus cu succes concentrațiile de glucoză din sânge la pacienții diabetici, căutarea unui ingredient activ a decurs lent la începutul secolului trecut. Principalele motive au constat în efectele ușoare ale plantei și introducerea insulinei cu efect puternic, care a fost eficientă în ambele forme de diabet zaharat: de tip 1 și tip 2.

În principal planta conţine amine (galegină până la 0,5% în seminţe, peganină, hidroxigarenină), glicozida galuteozină şi alte glicozide flavonoidice, taninuri, saponine, zaharoză şi ulei gras, săruri de crom.

Ingredientul activ din ciumărea care a produs scăderea glucozei din sânge s-a dovedit a fi galegina sau guanidina izoamilenă. La sfârșitul secolului XIX atenția sa îndreptat spre galegină, un extract mai puțin toxic, a cărui structură precisă a fost confirmată în 1923 de către un grup de cercetători din Edinburgh, Marea Britanie. Alți compuși înrudiți au fost investigați clinic în această perioadă, inclusiv derivați de biguanid. Această muncă duce în cele din urmă la descoperirea metforminei.

Metformina, un agent antihiperglicemic de tip biguanidă, reprezintă astăzi un pilon principal al terapiei în tratamentul diabetului zaharat non-insulino-dependent și prezintă eficacitate semnificativă în reducerea riscului de dezvoltare a bolii. Descoperirea acestui medicament o găsim în urmă în timp, în munca de pionierat cu extractele din planta medicinală Galega officinalis, care a dus la caracterizarea unui ingredient activ numit galegină cu efect de reducere a glicemiei. Metformina este practic un derivat de guanidină.

Experiența clinică incipientă cu sulfat de galegină a fost descrisă de Muller și Reinwein în 1927. Ei au experimentat auto-administrarea unei doze de 109 mg de sulfat de galegină după care au urmărit timp de 25 de ore nivelele de glucoză din sânge. Ei au extins ulterior studiul asupra unor persoane sănătoase, şi in final, la pacienții cu diabet zaharat. În toate cele trei cazuri, a fost observat un efect hipoglicemiant (ușor la subiecții normoglicemici, dar semnificativ la pacienții diabetici).

Munca ulterioară de cercetare efectuată de Leclerc și grupul său de cercetare, precum și activitatea depusă de Parturier și Hughenot în următorii zece ani, au condus la observații suplimentare cu privire la acțiunea antidiabetică ale extractelor de Galega officinalis. Aceştia au reușit să amelioreze siguranța și administrarea terapiei bazate pe galegină, cu toate că utilitatea sa a fost limitată de variabilitatea răspunsurilor și durata scurtă de acțiune.

În 1957, metformina (pe atunci deja poreclită Glucophage sau "mâncător de glucoză") a fost evaluată în mai multe studii la Paris, demonstrând o scădere a glicemiei la pacienții cu diabet zaharat de tip 2, dar nu şi la indivizii sănătoși. Spre deosebire de sulfoniluree (o altă clasă de medicamente antidiabetice orale), metformina nu a stimulat eliberarea de insulină, dar, în primul rând, a redus eliberarea glucozei din ficat. În aceste studii metformina a arătat totuşi efecte adverse gastro-intestinale.

Endocrinologii din Franţa şi Scoţia având o experienţă substanţială în utilizarea metforminei au continuat prescrierea acesteia. În 1968 şi 1977 studiile realizate în Scoţia au comparat acţiunea metforminei cu a clorpropamidei aceasta având ca rezultat un control similar al glicemiei la ambele substanţe. În 1995, printre studiile cele mai revelatoare desfăşurate asupra acestei substanţe a fost cel realizat în Regatul Unit; acesta a fost un studiu clinic randomizat multicentric cuprinzând un număr de 3867 de pacienţi desfăşurat pe o durată de 10 ani şi care a arătat că, pe lângă controlul glicemiei, metformina a redus riscurile infarctului miocardic şi mortalitatea din diverse cauze. Ca atare, metformina a ajuns în prezent prima opţiune de tratament a pacienţilor obezi cu diabet de tip 2.