Busuioc

Specie ierbacee anuală, cu tulpina de 30-70 cm înălţime, puternic ramificată de la bază, cu frunzele opuse romboidal-ovate, cu vârful ascuţit, lucioase; florile sunt grupate în pseudoverticile la subsuoara frunzelor. Se recoltează din mai până în octombrie, mai frecvent în iulie şi august, când planta este înflorită.

Busuiocul aparţine genului Ocimum, denumire derivată din grecescul ozo, care înseamnă a mirosi, relativ la aroma puternică a speciilor acestui gen. Etimologia numelui speciei, basilicum, nu este foarte clară, dar se presupune că provine din grecescul basileus, însemnând rege, care este în legătură cu utilizarea sa în medicina regală, sau din latinescul basilisk, însemnând dragon, aceasta din urmă fiind în legătură cu o asociere simbolică ce se făcea între busuioc şi scorpion.

Cunoscut ca plantă medicinală de către naturalistul roman Plinius, medicii arabi şi chinezi, îl utilizau pentru tratarea bolilor de stomac, rinichi şi sânge.

Până în secolul XVII busuiocul a fost larg utilizat în Europa pentru tratarea răcelilor, negilor şi a viermilor intestinali.

Plantă de cult, cultivată pe lângă biserici şi mănăstiri, este utilizată în ritualuri religioase. În casele hinduşilor, busuiocul reprezintă spiritul protector al familiei.

Ziarele din statul New York relevă faptul că busuiocul era cultivat şi comercializat aici încă de la sfârşitul secolului XVIII.

Medicina românească recunoştea busuiocului o acţiune anticatarală şi se întrebuinţa ca remediu contra tusei sau în tulburări gastro-intestinale, el favorizând digestia.

Medicina populară românească îl utilizează în bolile de rinichi şi febră, în urinarea cu senzaţie de usturime, în constipaţiile rebele şi dispepsiile cu formarea de gaze, iar fiert în vin se bea pentru stomac. Băile de busuioc se consideră ca fortifiante, iar praful de busuioc se consideră activ contra guturaiului când se trage pe nas sau se amestecă cu vaselină şi se ung nările.

Aceste beneficii le regăsim şi astăzi la produsele naturiste care conţin busuioc (sub formă de ceai, sirop sau tinctură), ceaiul de busuioc, în sine, fiind cunoscut ca tratament naturist pentru balonare, colici, colite spastice şi de fermentaţie, gastrite, inapetenţă, răceli, bronşite, cistită, astenie.

Planta conţine ulei esenţial 0,5-1,5%, componenţii principali fiind linaloolul, estragolul, acetatul de linalil; mai conţine taninuri, acizii cafeic şi rosmarinic.

Componentele sale au acţiune stomahică, antispastică, carminativă, antimicrobiană, antifungică și calmantă – sedativă pentru echilibru emoțional.

Busuiocul este şi o plantă culinară populară, utilizată proaspătă sau uscată în multe bucătării, precum cea italiană, englezească, bucătăria Thai, având multiple întrebuinţări, alături de legume, carne, peşte, sosuri, tocăniţe, ceaiuri aromate, supe, brânzeturi, lichioruri. Cel mai frecvent este utilizat ca aromă complementară alături de roşii.

Studiile ştiinţifice recente care au investigat beneficiile pentru sănătate ale uleiului esenţial de busuioc, au revelat proprietăţile sale antivirale, antimicrobiene, antioxidante, anti-cancer, dar și analgezice prin principiile active linalool, flavonoide, care acţionează atât la nivel central prin acţiune antagonistă asupra nociceptorilor, cât şi periferic prin inhibarea acţiunii şi eliberării prostaglandinelor, astfel uleiul esențial de bucusioc sau busuiocul ca atare se poate folosi pentru ameliorarea durerilor (inclusiv durerile în gât).