Brâncuța

Brâncuța este o plantă erbacee anuală aparținând familiei Brassicaceae (familia verzei și a muștarului), o buruiană comună a terenurilor aride, marginilor drumurilor și a habitatelor cultivate și perturbate. Este originară din Europa și Africa de Nord și este acum bine stabilită în întreaga lume. Prezintă o tulpină înaltă, erectă, sau erect-ramificată în unghi drept care crește până la 90 cm înălțime, rigidă, verde opac sau violet, cu internoduri foarte scurte, cu tricomi împrăștiați, de 1 mm lungime, uneori glabră. Frunzele bazale (inferioare) pețiolate, dispuse în rozetă, de până la 10 cm lungime, pinnatisecte cu 3 – 5 perechi de lobi dințați și un lob terminal mare, pețiolat. Frunzele tulpinii mijlocii și superioare sunt mai mici, cu sau fără pețiol scurt, mult mai puțin divizate și alterne. Florile mici, terminale, sunt dispuse în raceme, au 4 petale galbene până la galben pal, care au 2 – 4 mm lungime, dispuse opus în formă de cruce. Inflorescența nu are bractee. Există 4 sepale libere care au 2 mm lungime, 4 – 6 stamine, cele 4 interioare fiind mai lungi decât perechea exterioară. Fructul este o siliculă erectă, de formă cilindric-conică, de 1 – 2 cm lungime, ținut aproape de tulpină pe un pedicel (tulpină) scurt și robust, de 1 – 2 mm lungime. La maturitate, se deschide de-a lungul celor 3 nervuri care se eliberează din fiecare dintre cele 2 valve, fiecare cu mai multe semințe care măsoară aproximativ 1 – 1,5 × 0,6 × 0,8 mm.

Denumită în mod obișnuit „planta cântăreților” (în spaniolă „Hierba De Los Cantores”; în germană „Weg-Rauke sau Gewöhnliche Rauke”), deoarece infuzia sa este adesea ingerată de către cântăreți înainte de un spectacol artistic.

Această plantă este utilizată în mod tradițional pentru tratamentul bolilor tractului respirator, precum faringita, laringita, tusea, afonia, răceala, durerile de gât și mai rar astmul. De asemenea, prezintă activități antimicrobiene, antimutagene și relaxante musculare, deși aceste proprietăți sunt mai puțin cunoscute și mai puțin exploatate. În plus, consumul de brâncuță este sugerat fumătorilor datorită efectelor sale antiinflamatorii și antioxidante. Este de remarcat faptul că utilizarea brâncuței a fost observată în urmă cu mai bine de 2000 de ani, în epoca greacă și romană, când această plantă, ca practică medicală, a fost folosită empiric pentru tratarea mai multor boli, inclusiv mastita, orhita și unele tumori.

Brâncuța a fost folosită în mod tradițional de aproape 2 milenii, dar abia în ultimele decenii a fost studiată științific pentru a-i confirma proprietățile. S-a demonstrat astfel că brâncuța posedă diferite activități biologice. Studiile farmacologice privind efectele antiinflamatorii și antimicrobiene ale brâncuței ar putea justifica utilizarea tradițională a acesteia. Efectul plauzibil al plantei asupra iritației faringiene s-ar putea datora conținutului ridicat de mucilagii (10,9 – 13,5%). Studiile analitice de labborator au mai evidențiat în compoziția plantei următoarele: ulei esențial; glucozinolați; glicozidă tiocianică; glicozide cardenolide în materialul seminal; glicozinolați: în planta proaspătă, în principal sinigrina (alilglucosinalați) și gluconapină (3-butenilglucozinolați); vitamine: vitamina C (216,5 mg/100 g în frunzișuul proaspăt); glucozide steroidice cardioactive: în vârfurile frunzișului, inclusiv corchorosid A (18,5 mg/100 g) și helveticozid (4,5 mg/100 g).

Markerii chimici ai brâncuței sunt compușii sulfatați, în special glucozinolații, izotiocianați și lactonele sulfatate, care se găsesc și în uleiul de muștar (Gruenwald et al. 2004); principalul glucozinolat este glucoputranjivina (Carnat et al. 1998). Activitatea terapeutică a Sisymbrium officinale este atribuită în bună parte componentelor sulfatate (Paris & Moyse 1981). Din punct de vedere istoric, compușii sulfatați sunt reputați că stimulează secreția de mucus în tractul respirator superior, crescând astfel expectorația (Leclerc 1983).