Ardei iute

Plantă erbacee din familia Solanaceae, nativă în America Centrală şi Asia (în special în zona Indiei), cu tulpina dreaptă, frunzele oval-ascuţite, flori albe solitare, fructele variabile ca formă: ardei gras, ardei căpresc, ardei iute, ardei franţuzesc, ardei gogoşari etc.; tot astfel variază şi culoarea – verde, galbenă, roşie. În prezent, planta este cultivată peste tot în lume, pentru fructul său, care are o largă utilizare în domeniul culinar, iar ardeiul iute cu fructul alungit şi de culoare roşie este important şi în domeniul sănătăţii.

Ardeiul a fost utilizat pentru condimentare în ţările din estul Europei din vremuri imemoriale, părând a fi cunoscut încă de către romanii din antichitate. A devenit apoi un condiment familiar în Europa sub denumirea de chilli, piper de Guinea, piper spaniol, piper-Cayenne.

În cărţile cu profil medical din secolul al XIX-lea era considerat un medicament din clasa iritantelor, acţiune în baza căreia era folosit ca revulsiv pe piele, şi, în general, ca şi gargară stimulentă în durerile de gât iritante caracteristice scarlatinei şi în tonsilite cronice. În atacurile incipiente de dureri în gât fără febră la persoanele predispuse pentru aceasta, o gargară cu ardei iute era considerată foarte bună, bineînțeles pentru persoanele care o suportau. Ardeiul era considerat de asemenea un bun stomahic, fiind utilizat pentru a preveni efectul de greață dat de unele remedii asupra stomacului şi un stimulent aromatic util în forme de dispepsie cauzate de secreția defectuoasă a sucurilor gastrice. A mai fost utilizat cu succes în atacurile de febră intermitentă, iar unii medici îl recomandau ca stimulent puternic în fazele avansate de tifos.

În medicina românească de la mijlocul secolului trecut întrebuințarea medicală a ardeiului iute avea în vedere proprietăţile sale excitant-digestive, dar şi iritante, eficace în dispepsia atonică; apoi, efectul decongestiv, fiind întrebuințat uneori contra hemoroizilor. Luat în tinctură 1/5, 10-30 picături într-o băutură amară producea asupra stomacului o senzaţie similară celei a alcoolului, motiv pentru care se prescria ca medicament antialcoolic. Extern era folosit pentru efectul de rubefiere, fiind aplicat în tinctură pe vată, pensulaţiuni sau fricţiuni. Se mai considera că ardeiul combate bolile produse prin carenţa sau avitaminoza B1, C şi A.

În compoziţia chimică a ardeiului iute intră capsicina, capsaicina (o alchilamidă care îi conferă iuţeala gustului), capsicol (esenţă), substanţe rezinoase (oleorezine) şi numeroase carotenoide (capsantină, capsarubină), flavone, vitamina C.

Extractele alcoolice cu conţinut bogat în alcaloizi sunt pe larg folosite astăzi ca revulsive puternice, extern pentru frecţii şi îmbibarea pansamentelor termogene, indicate pentru tratamentul mialgiilor reumatice, sciatică, lumbago.

Ardeiul iute stimulează metabolismul, generează căldură şi arde caloriile ajutând astfel la controlul greutăţii. De asemena, scade pofta de mâncare şi aportul de proteine şi grăsimi datorită aromei picante.

Cercetările ştiinţifice au mai revelat şi alte efecte, precum efectul antimicrobian, detoxifiant, gastroprotector şi un efect pozitiv util în curele de slăbire, datorită stimulării producerii de energie la nivel celular pe baza arderii grăsimilor.