Arbore de camfor
Cinnamomum camphora (Linné) Nees et EbermaierUn arbore impunător din familia Lauraceae, sempervirescent, bogat ramificat, cu frunze simple, lung-peţiolate, alterne, ovate sau oblongi, pieloase, lucioase; florile albe-gălbui grupate în panicule axilare; fructele de culoare verde închis, ovoide sau globuloase, negre la coacere.
Se pare că grecii şi romanii din Antichitate nu aveau cunoştinţă de arborele de camfor. Avicenna şi Serapion în numeau cáfúr; Symeon Seth, care a trăit în secolul al XI-lea, l-a descris şi l-a numit καφονρα (cafonra – denumire sub care a apărut mult mai târziu în Pharmacopoeia Graeca din 1837).
Arborele de camfor a fost în schimb cunoscut şi folosit în China din Antichitate. Primul document care relatează despre acesta pare să fi fost scris în jurul anului 300 D.Ch. În secolul VI era menţionat în nişte poeme din sudul Arabiei, iar în Coran apare ca o băutură răcoritoare a celor binecuvântaţi în Paradis. Unii autori susţin că medicul Aëtius (550 D.Ch.) îl desemna ca ingredient pentru aplicaţii externe în gută şi reumatism precum şi ca parte a preparatului oleum Salca, considerat un bun remediu pentru surzenie. În vremea aceea camforul era foarte scump, Marco Polo afirmând că valora greutatea sa în aur. Ca dovadă a valorii sale, din scrierile vechi aflăm că, în secolul VII împăraţii Chinei şi prinţii Indiei îşi ofereau camforul ca şi dar. Mai târziu, medicii arabi ce navigau cu corăbiile înspre India şi China au învăţat nu doar valoarea de piaţă a camforului, dar şi despre locurile sale de origine. După medicul arab Mesue (secolul X) camforul a fost folosit împotriva ulcerului gastric. Mai apoi, în secolul XIII, medicul grec Actuarius menţiona un Pastillus contra diabetem care conţinea camfor. În Europa se pare că deja din secolul XII era cunoscut ca şi medicament. În 1725 este recunoscut ca şi produs specific de către Neumann şi analizat de către Dumas.
Camforul cel mai cunoscut în Epoca Modernă a fost cel extras în Japonia, obţinut prin recoltarea şi apoi extragerea uleiului esenţial din lemnul, frunzele, rădăcinile arborelui de camfor printr-o metodă specifică. Camforul de China este extras prin alte metode.
În Orient camforul a avut o lungă istorie şi o gamă largă de utilizări. A fost ocazional folosit intern în tratamentul isteriei, dar în fitoterapia actuală este folosit în special sub formă de ulei esenţial pentru uz extern.
Frunzele şi lemnul arborelui sunt analgezice, antispasmodice, odontalgice, revulsive, stimulente și antivirale pe virusul gripal Influenza A. Infuzia este utilă sub formă de inhalaţie în tratamentul răcelilor şi afecţiunilor pulmonare. Uleiul esenţial obţinut prin distilare este antihelmintic, antireumatic, antispasmodic, cardiotonic, carminativ, diaforetic, sedativ şi tonic. Este aplicat extern în tratamentul durerilor musculare şi articulare; sub formă de balsam este util pentru degerături, buze crăpate, herpes, afecţiuni ale pielii, iar sub formă de inhalaţie pentru congestie bronşică. Se evită utilizarea sa în exces – poate fi absorbit prin piele cauzând intoxicaţie sistemică. Uleiul esenţial este util şi în aromaterapie, în tratamentul problemelor digestive şi al depresiei. S-a aprobat utilizarea arborelui de camfor în aritmie, tuse, bronşite, hipotensiune, afecţiuni cardiace şi nervoase, reumatism.
Camforul este utilizat şi în industria parfumurilor, în fabricaţia celuloidului şi a izolaţiilor electrice. Uleiul extras din seminţe se foloseşte în fabricarea săpunurilor şi ca lubrifiant. Chiar dacă uleiul de camfor poate fi în prezent sintetizat artificial sau înlocuit cu uleiul de eucalipt, în China arborele este cultivat încă pentru acest ulei care este folosit ca repulsiv pentru insecte, în tratamentul afecţiunilor oftalmice, ca şi bactericid eficient pentru combaterea unor viermi sau fungi.