Posted on Leave a comment

Sunătoarea, planta care cântă

Hypericum perforatum L.

 

Este o specie ierboasă, cu tulpina cu două muchii cu frunze opuse, flori galbene şi fructe sub formă de capsule, în care seminţele, la maturitate, fac un mic zgomot la atingere sau scuturare, de unde şi denumirea de „sunătoare”. Frunzele şi învelişurile florale prezintă glande secretoare externe (apărând ca nişte puncte negre), iar în interior buzunare secretoare care, privite prin transparenţă, apar ca mici perforaţii.

 

Planta înflorită este culeasă pentru a se pregăti din ea ceai şi băi, în timp ce pentru uleiul de sunătoare se folosesc numai florile.

 

Dacii îi spuneau prodiarna, proziarn, din care au derivat numele pojaru, pojarn, pojar, pojarniţă. Este unul dintre remediile folosite contra tusei, în boli psihice patologice, boli de fiere, contra gălbinării, contra căderii părului, la tratarea bubelor dulci (eczemă infecţioasă la copii), răcelii, reumatismului, leucoreei etc. De exemplu, planta uscată şi sfărâmată se amesteca cu smântână şi se ungeau bubele dulci. Credinţa populară veche punea seva de culoarea sângelui şi cu acţiunea balsamică a florilor în legătură cu sângele şi rănile Mântuitorului.

 

Numele de Hypericum este numele plantei de la Plinius cel Bătrân şi de Hipocrat (vezi numele speciei Hypericum crispum, răspândită în Grecia). Acesta provine din grecescul  „hypericon”. Rădăcinile lui sunt cuvintele hyper (=deasupra), şi eikon (=imagine). Botaniştii din vremea lui Linnaeus, părintele botanicii moderne, au fost tentaţi să explice originea în diverse moduri. Unul, însemnând traducerea numelui grecesc prin „aproape deasupra duhurilor”, se referă la proprietăţile mistice atribuite plantei în Evul Mediu.

 

De-a lungul timpului, sunătoarea a fost printre tratamentele dedicate unei game foarte largi de maladii, cu mult înainte ca depresia nervoasă să fie catalogată drept o boală în sine. Astfel, medicii antici Dioscoride, Galen (Grecia) şi Plinius (Roma), precum şi părintele medicinei, Hipocrat, au administrat această plantă ca diuretic şi în scopul tratării rănilor şi a hemoroizilor, a bolilor de rinichi şi plămâni, a bolilor sistemului digestiv şi a melancoliei, dar şi ca tratament pentru probleme menstruale. În secolul XVI, Paracelsus, care a inaugurat era medicamentelor minerale, a folosit sunătoarea extern, pentru tratarea rănilor şi pentru a calma durerile resimţite în urma contuziilor.

 

În Evul mediu, plantei i s-au conferit până şi proprietăţi mistice, fiind folosită ca talisman pentru protecţia faţă de demoni. Recoltarea plantei în epoca medievală însemna culegerea ei într-o anumită zi, de obicei o zi cu semnificaţii religioase. Se credea că recoltarea plantei în zile sfinte îi imprimă acesteia puteri mai mari. Ziua propice pentru recoltare era 24 iunie, ziua naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, care, de fapt, este, de cele mai multe ori, şi perioada de maximă înflorire a sunătoarei. Exista credinţa populară (păstrată şi în ziua de azi în unele zone rurale) că, dacă cineva pune sub pernă o rămurică de sunătoare în seara Sfântului Ioan, acesta însuşi va apărea în vis şi va binecuvânta acea persoană pentru tot anul următor. 

 

Binecunoscută în lumea anglofonă ca St. John’s Wort (Iarba Sfântului Ioan), sunătoarea a fost folosită de secole pentru tratarea diferitor stări maladive, fiind, alături de mușețel, mentă, cătină și gălbenele printre cele mai folosite plante medicinale. În tradiţia anglo-saxonă, se considera că planta alungă spiritele rele şi păzeşte împotriva tentaţiilor diavolului. Multe legende sunt legate de numele englezesc al acestei plante. Unele dintre ele spun că Hypericum perforatum ar fi fost una dintre plantele preferate ale Sfântului Ioan Botezătorul. Altele compară punctele roşii de pe petalele florii cu sângele vărsat de Sfântul Ioan când i s-a tăiat capul, iar petele translucide de pe frunze cu lacrimile vărsate de El.

 

Având în vedere superstiţiile care înconjurau planta, medicii din mijlocul secolului XIX au abandonat sunătoarea ca plantă medicinală. Interesul pentru uzul său medicinal a fost menţinut de către practicanţii Eclectici ai medicinei din Statele Unite, care au găsit-o utilă în vindecări, în special în cazul laceraţiilor implicând leziuni nervoase şi, pe lângă aceasta, diuretică, astringentă, nervină, mediu sedativă.

 

Sunătoarea este larg folosită şi acum în Europa ca plantă medicinală, în remedii de casă şi produse naturiste de tip industrial, de la ceaiuri și creme la tincturi și capsule. Un sondaj efectuat printre medici, în 1938, de către un medic german – Dr. Gerhard Madaus – a revelat faptul că tratamentele naturiste din sunătoare erau folosite în cazul anumitor stări nervoase şi în cazul unor probleme cauzate de „eforturi intelectuale excesive”; erau folosite, de asemenea, şi în cazul unor nevroze, oboseală generală şi insomnie.

 

În prezent, sunătoarea este folosită în mod special pentru tratarea formelor uşoare de depresie (atât pe continentul american, cât şi în unele ţări din Europa), dar există şi studii îndreptate către evaluarea efectului său asupra altor afecţiuni, cum ar fi SIDA, diverse forme de cancer, alcoolism, epilepsie, psoriazis, artrită reumatoidă, ulcer, coşmaruri la copii etc.

 

Dacă în tradiţia românească sunătoarea a fost folosită în principal în gastrite hiperacide, ulcer gastric, hepatite, colite, colecistite, dischinezie biliară, enterocolite cronice, arsuri, răni etc., cu toate acestea, şi în România, o atenţie din ce în ce mai mare – mai ales în ultimii ani – este dată sunătorii ca principal ingredient în remedii naturiste pemntru ameliorarea simptomelor depresiei nervoase.

 

Medicina populară îi acordă credit ca balsamic antiinflamator al căilor bronşice şi genito-urinare, ca antihemoragic, antihemoroidal, antinevralgic, cicatrizant în tratamentul gingivitelor, arsurilor. Este folosită şi ca antidiareic (datorită conţinutului în taninuri), ca diuretic (datorită flavonoidelor), împotriva urinărilor nocturne, reumatismului şi gutei.

 

Însuşirile terapeutice ale părţilor superioare ale plantei sunt asigurate de complexul de principii active pe care le conţine planta, unde componentul principal îl constituie hipericina, alături de o serie de izomeri, rezine, tanin, flavonozide (hiperozidă, cvercitozidă, rutozidă), acizi cafeic şi clorogenic, carotenoide provenite din petale, în special luteină, violaxantină, luteoxantină, cis-trollixantină, trollicrom.

 

Ele diminuează sau înlătură spasmele sau contracturile involuntare ale muşchilor aflaţi în structura viscerală; taninurile asigură precipitarea proteinelor din lumenul intestinal, producând o acţiune hemostatică locală; favorizează procesul de epitelizare, grăbind vindecarea rănilor; determină o mărire a lumenului vascular, prin relaxarea musculaturii netede a vaselor, realizând o creştere a fluxului sanguin în teritoriul respectiv; provoacă scăderea tensiunii arteriale; favorizează diminuarea şi înlăturarea inflamaţiilor; favorizează secreţia de bilă; diminuează procesele inflamatorii hepatice cronice şi pe cele intestinale; au proprietatea de a distruge microorganismele ce se găsesc pe mucoasa gastrointestinală sau pe tegument; intern, acţionează eficient împotriva putrefacţiilor din intestinul gros; acţionează bacteriostatic, bactericid, antivirotic, antifungic; ameliorează sau înlătură stările depresive, fiind indicată în tratarea depresiilor simptomatice şi reactive, depresiilor nevrotice, distoniei vegetative, sindromului psihovegetativ, în enuresis, pavor nocturn la copii.

 

Sunătoarea mai are şi proprietăţi fotosensibilizatoare (considerate mai degrabă ca efecte secundare), datorate hypericinei. Pe durata unor tratamente cu doze mari trebuie evitată expunerea la UV şi soare.

 

 

Posted on Leave a comment

Culesul muşeţelului – ştiinţă, inginerie, poezie. O poveste

Nea Dumitru îl salută pe dom’ inginer şi se urcă în maşina fabricii, cu care mergea, el şi ceilalţi colegi, la culesul muşeţelului. Ziua se mijea cu greu, ca o pereche de ochi abia deschişi după un somn adânc. Îşi potrivi mai bine straiţa cu demâncarea de prânz – slană, brânză, pită, ceapă, adevărate remedii naturiste – glumi cu colegii că „ui’, dac-o fo’ cuminte, nevasta s-o îndurat să-i deie demâncare” şi aşa porniră toţi spre câmp.

Trezit cu mult înainte de răsăritul soarelui, Nea Dumitru ştia că îl aşteaptă o zi luuuungă de primăvară la culesul muşeţelului, treabă fină şi cu dichis să nu strice blândele plante medicinale. Prima zi în care urma să bage cositoarea în valurile proaspete de muşeţel picase într-o luni, dar asta era o simplă coincidenţă că oricum, indiferent că ar fi fost vreo sărbătoare, culesul era cules şi nu întârziai orice ar fi fost.

Ajunseră în câmp, la vreo douăzeci şi ceva de kilometri de Orăştie. Când dom’ inginer opri motorul maşinii, preţ de câteva secunde îi ţiuiră urechile de râcâitul greierilor şi al cosaşilor, de piuitul păsărilor, de foşnetul miilor de flori – sau poate al milioanelor.

Culesul e o ştiinţă. Muşeţelul se recoltează cu „maşina de recoltat muşeţelul”, remorcată de tractor, în fapt o cositoare care se dă „pe post de lucru” în afară, adică în laterala tractorului, ca să nu calce planta. Odată tăiate, gingaşele plante medicinale puse pe o bandă transportoare pe lanţ care urcă muşeţelul şi îl aruncă în spate, într-o remorcă de mici dimensiuni ataşată în urma tractorului. Când se umple remorca, plantele sunt descarcate pe câmp, din loc în loc, de unde sunt apoi încărcate în camion, care le transportă la fabrică, la uscat.

Culesul ăsta e inginerie curată. Nea Dumitru trebuie să ţină tractorul în linie dreaptă, nemţeşte, nici să nu calce plantele, dar nici să dea cositoarea în gol. Şi asta zi-lumină.

Culesul este poezie. Nea Dumitru gustă mirosul puternic de muşeţel care acoperă totul, e o linişte sufletească atât de adâncă în hârâitul motorului, e un echilibru de stâncă în hâţâneala cabinei de la roţile care muşcă pământul reavăn. E mai, luna prospeţimii. Muşeţelul creşte pe aici de sute de ani, acum e pus de om, ordonat şi sănătos, o să mai fie de cules poate şi de nepoţii lui.

Pe la prânz e linişte. Un babilon întreg cu aripioare şi elitre bâzâie prin aer, în câmp greierii şi cosaşii cârâie în neştire, Nea Dumitru şi echipa mestecă domol, conversaţia e punctuală, tehnică, printre îmbunături, soarele arde cinstit, e bine.

Acu-i acu! Tractorul îşi reia huruitul monotol, întrerupt de câte o debreiere mai nărăvaşă când trece peste vreo burtă noroioasă în câmpul încins de soarele amiezii, Nea Dumitru tine cuminte linia dreaptă, plantele se adună în remorcă, apoi se lasă în câmp, apoi se urcă în camion – asta e altă echipă – e un balet mecanic riguros, după o coregrafie exersată şi-acu un an, şi-acu douăzeci.

Şi aşa o ţine Nea Dumitru preţ de câteva săptămâni, până gată muşeţelul de cules, zi de zi, fără pauză. Planta nu ştie de duminică sau vineri.

Culesul muşeţelului este o adevărată sărbătoare la Fares. Este planta simbol a sănătăţii din inima Daciei.

 

Posted on Leave a comment

Gastrita și ulcerul – un ABC

Stomacul este un univers în centrul organismului. Zi şi noapte, stomacul deapănă poveşti pentru creier! Neurologul Michael Gershon, profesor de anatomie şi biologie celulară la Universitatea Columbia din New York, vorbeşte despre „creierul din stomacul nostru”, o imagine în oglindă a creierului: tipurile de celule, substanţele active şi receptorii sunt identice.

Neurogastroenterologii studiază legătura dintre psihic şi stomac, acest al doilea creier fiind un garant al supravieţuirii pentru trup şi suflet. Alimentele şi lichidele pe care le ingerăm sunt transformate în molecule asimilabile de către celulele organismului prin procesul de digestie. Sunt doar câteva argumente pentru grija pe care trebuie să o avem în privinţa modului nostru de viaţă, adică; alimentaţie; medicamente; efectele fumatului, consumului în exces de alcool, cafea şi alte substanţe stimulante; lipsa mișcării în aer liber şi a expunerii la lumină naturală; stresul de diferite cauze. Un mod de viaţă dezechilibrat duce la tulburări ale secreţiei de sucuri gastrice, apărând mai întâi gastrita, adică inflamaţia mucoasei gastrice și, apoi, dacă factorii perturbatori persistă, apare ulcerul.

Plantele medicinale, cu nenumăratele lor substanţe vindecătoare, au acţiune de reglare a secreţiei sucurilor gastrice, antiinflamatoare şi cicatrizante asupra mucoasei stomacului. La Fares, ele sunt puse împreună în tratamente naturiste percum ceaiurile şi capsulele, în reţete de tradiţie (ale farmacistului Andrei Farago sau culese din mânăstiri) şi reţete mai noi, rezultat al cercetărilor şi studiilor actuale.

Muşeţelul, coada-şoricelului, iarba-tâlharului, sunătoarea, gălbenelele, pătlagina, florile de salcâm, de roiniţă sunt combinate diferit în ceaiuri şi capsule, aducând sănătate trupului şi o stare bună sufletului.

Recomand ceaiurile medicinale Gastric D40 şi D62, după preferinţă, la plicuri sau la pungă, ceaiul digestiv D41, după reţeta Farago, simplă şi eficientă, conţinând muşeţel, coada-şoricelului, fenicul şi anason, ceaiurile simple de roiniţă, cimbrişor, gălbenele, sunătoare, coada şoricelului.

Capsulele Stomac sănătos se recomandă împreună cu ceaiurile, schemă cu care se poate începe tratamentul cu remedii naturiste, sau după o perioadă în care se administrează ulei de cătină, gălbenele şi sunătoare şi ceaiuri.

Cauzele diferite şi numeroase care determină afecţiunile digestive impun întotdeauna consultul medical pentru stabilirea schemei de tratament adecvate fiecărui pacient. Atunci când este necesar un tratament cu medicamente de sinteză, produsele naturiste pot fi asociate. Darurile naturii sunt mereu de ajutor. Nu uitaţi de ele!

Posted on Leave a comment

Feniculul

Foeniculum vulgare L.

 

Cunoscut ca plantă medicinală şi condiment peste tot în lume, începând chiar din perioada antică datorită aromei sale plăcute, feniculul, sau molura, este o specie ierbacee, bienală sau perenă, la noi exclusiv de cultură, cu tulpina ce ajunge până la 1-2 m, ramificată de la bază, frunze de 3-4 ori sectate, cu fragmente filiforme. Florile mici, galbene, grupate în umbele. Fructele alungite, grupate câte două, cu 5 coaste proeminente fiecare, şi plăcut aromate.

Citat de Theophrastus, Plinius şi Columella; după Dioscorides iarba şi fructul stimulează secreţia lactată. În cartea de reţete a lui Marcellus Empiricus din Bordeaux (aprox. secolul V D.H.) era recomandat ca remediu pentru tuse.

În majoritatea cărţilor mai vechi sau mai noi de specialitate, feniculul este prezentat ca şi carminativ, stimulent, galactogog, diuretic şi diaforetic, cu utilizare în colici însoţite de flatulenţă, amenoree şi hiposecreţie lactată, şi de asemenea pentru corectarea gustului pe lângă alte substanţe cu gust neplăcut.

Medicina ştiinţifică românească de la începutul secolului XX, consideră că feniculul este cel mai preferabil mijloc de stimulare a secreţiei lactate. În plus are o acţiune carminativă şi înlesneşte expectoraţia. De asemenea, un ceai de fenicul este eficace în combaterea convulsiilor şi deci indicat în tusea măgărească (convulsivă), astm, precum şi în catarurile bronhiale cronice; în plus, stimulează apetitul şi va combate diverse tulburări stomacale.

Efectele antispasmodice, antiinflamatoare, secretomotoare şi antibacteriane ale uleiului esenţial de fenicul au fost demonstrate în studii in vitro şi în studii pe animale. Tot studiile pe animale au demonstrat şi efectele secretolitic şi expectorant ale anetolului şi fenconei, cât şi ale infuziei din fructele de fenicul in vitro.

Activitatea estrogenică este pusă pe seama trans-anetolului.

În studii experimentale in vitro sau in vivo au mai fost evidenţiate şi alte efecte ale feniculului: hepatoprotector, hipotensiv, hipoglicemic şi anestezic local.

Posted on Leave a comment

Teiul…arborele de 500 de ani

Tilia cordata Mill.

Tilia platyphyllos Scop.

Tilia tomentosa Moench. (T. argentea) 

 

Teiul este numele comun al unui gen de arbori din familia nalbei, orginar din regiunile temperate din emisfera nordică; multe dintre speciile sale sunt astăzi cultivate în diferite părți ale lumii, atât pentru lemnul lor, cât şi ca arbori ornamentali.

 

Teiul este un arbore mare, care poate trăi mai mult de 500 de ani, de obicei ajungând la 20-40 m înălţime, având diametrul trunchiului mare. Frunzele sale aromate, în formă de inimă sunt, în general, de culoare verde închis pe partea superioară (expusă la lumină) şi mai deschise pe partea inferioară (unele sunt argintii). Florile sale sunt mici, gălbui-verzui, şi cu o aromă foarte plăcută, motiv pentru care sunt utilizate atât în băuturi şi lichioruri, cât şi sub formă de ceai, în scopuri medicinale.

 

Un mit foarte vechi asociat teiului este transformarea Phylirei, o nimfă, într-un arbore de tei. După ce a fost răpită de zeul Saturn şi a dat naştere unui renumit Centaur – Cheiron – a fost devastată, încât a implorat zeii să nu o lase printre muritori. Dorinţa ei a fost îndeplinită şi ea a fost transformată într-un tei.

 

În Europa, multe legende şi superstiţii sunt centrate în jurul acestui arbore. Lemnul de tei a fost folosit pentru sculptarea lucrărilor de artă sacre, iar teiul, care era arborele satului, a jucat un rol important în viaţa europenilor timpurii. Astfel, a fost de la sine înţeles ca teiului să i se atribuie proprietăţi curative speciale. Printre popoarele germanice, teiul a fost un arbore sacru pentru îndrăgostiţi, arborele care aducea fertilitatea şi prosperitatea.

 

În Evul Mediu, oamenii sculptatu imagini ale Fecioarei Maria şi figuri ale sfinţilor în lemn de tei, numindu-l lignum sacrum – lemn sacru.

 

În povestirile populare poloneze, Fecioara Maria se ascundea printre ramurile teilor şi se arăta copiilor.

 

Teiul este un arbore despre care vorbesc autori vechi precum Teofrast, Pliniu, Galenus, proprietăţile sale medicinale fiind menţionate, mai ales în ce priveşte scoarţa sa şi frunzele; florile încep să fie întrebuinţate din Evul Mediu.

 

Pe lângă utilizarea în băuturi şi lichioruri, florile de tei, la care se adaugă și scoarța, au o lungă istorie de utilizare ca plante medicinale. Publicaţiile tradiţionale de profil susţin utilizarea teiului în următoarele afecţiuni: acnee (mai ales la pubertate), afecţiuni hepato-biliare la persoanele nervoase, afecţiuni respiratorii, amigdalite, arterioscleroză, astm, boli de rinichi, bronşite, bufeuri la menopauză, cistite cronice, colici gastro-intestinale, coşmaruri, crize biliare, cuperoză, dureri, dureri de cap, dureri de burtă, dureri musculare asociate răcelilor, eczeme alergice, erupţii cutanate, gastrită, gripă, gută, guturai, hiperexcitabilitate, indigestie la persoanele nervoase, îngrăşare, insomnii, iritabilitate, isterie (crize de nervi), migrenă, nervozitate, nervozitate sau stări de agitaţie la sugari şi copii mici, obezitate, palpitaţii, pleoape umflate sau inflamate, pletoră, psoriazis, răceală, reumatism, riduri, stări de iritabilitate, stări gripale, stări nervoase, surmenaj psihic şi intelectual, tromboză, tulburări specifice menopauzei, tuse, tuse uscată şi iritativă, tuse convulsivă, umflături cauzate de traumatisme, vertij (ameţeli).

 

Tradiţional, ele sunt indicate pentru reducerea simptomelor răcelilor şi pentru calmarea tusei şi iritaţiilor gâtului în răceli şi catarul tractului respirator, dar şi ca nervin pentru reducerea stărilor de nervozitate şi agitaţie. Mai sunt indicate în migrene, stări de isterie, hipertensiune ateriosclerotică, răceli cu stări febrile, şi specific în hipertensiune asociată cu aterioscleroză şi tensiune nervoasă.

 

S-a raportat că, in vitro, florile de tei manifestă activitate antispasmodică urmată de un efect spasmogenic pe duodenul de şobolan. Proprietăţile diaforetice şi antispasmodice declarate ale florilor de tei au fost atribuite acidului p-cumaric şi flavonoidelor. În plus, o parte din acţiuni au fost asociate cu uleiul volatil – efectul diuretic, antispasmodic şi sedativ, care sunt la baza unora din cunoscutele utilizări ale florilor de tei. Este documentată, de asemenea, o activitate antifungică cu arie restrânsă a florilor de tei. În Europa Occidentală, au fost acceptate numai inflorescenţele provenite de la 2 specii – tei pucios (Tilia cordata) şi tei cu frunză mare (Tilia platyphyllos), în timp ce Farmacopeea Română, începând cu ediţia a VIII-a (1965) a oficializat şi florile de tei argintiu (Tilia argentea = T. Tomentosa) ca urmare a cercetărilor efectuate la Facultatea de Farmacie din Cluj-Napoca.

 

Compuşii activi din florile de tei sunt bine documentaţi în prezent de către producătorii de tratamente naturiste, de la ceaiuri și creme la tincturi și uleiuri volatile (numite și uleiuri esențiale). Acestea conţin mucilagii, ulei volatil (farnesol) care imprimă mirosul caracteristic, flavonoide, proantociani, saponine, steroli, vitamina E. Uleiul volatil conferă produsului proprietăţile sedative şi antispasmodice. Proprietăţile hipotensive s-ar datora unei substanţe din grupa colinei.

 

 

 

 

 

 

Posted on 1 Comment

Cele mai bune alimente dacă suferi de colon iritabil

Nu trebuie să recurgi la medicamente dacă suferi de colon iritabil. Leacul îl găseşti în alimentaţie. Nu are efecte adverse şi este la-ndemână. Iată care sunt cele mai bune remedii naturiste care te vor ajuta să ai o digestie uşoară.

–           Morcovii sunt un adevărat medicament pentru stomac. Pot fi consumaţi cruzi, goi sau în combinaţie cu alte legume.

–           Migdalele sunt şi ele excelente deoarece combat acumularea de gaze şi, în plus, au proprietăţi probiotice, adică ajută la creşterea nivelului de bacterii bune din tubul digestiv.

–           Seminţele de psyllium ajută la normalizarea tranzitului, fiind indicate atât în  cazuri de diaree, cât şi de constipaţie.

–           Un remediu naturist este cel cu seminţe de fenicul şi de chimen. Se beau circa trei căni de ceai pe zi, sub formă de infuzie.

–           Ceaiurile de mentă şi de ghimbir sunt şi ele de mare ajutor deoarece calmează durerea şi ajută la eliminarea gazelor, mai ales când sindromul colonului iritabil e însoţit de diaree.

–           Fibrele din legume şi fructe sunt foarte bune pentru cei care suferă de constipaţie. Dacă, în schimb, sindromul tău de colon iritabil se manifestă cu diaree, un consum mare de fibre de acest gen e posibil să agraveze situaţia.

–           Permise în alimentaţia ta sunt pâinea integrală, cartofii, orezul, alimentele gătite la grătar, la abur sau la cuptor.

 

–           Argila este şi ea un bun remediu naturist. Băută cu o jumătate de oră înainte de masă (o linguriţă de pulbere dizolvată într-un pahar de apă), absoarbe gazele şi reface flora intestinală.

Posted on Leave a comment

Dischinezia biliară de la A la Z

Digestia şi metabolismul lipidelor sunt influenţate de buna funcţionare a veziculei biliare.

Modul de viaţă, tulburări endocrine (în special hipotiroidia), afecţiunile hepatice, stresul emoţional afectează funcţia biliară în sensul hiperfuncţiei sau hipofuncţiei, adică vezică biliară activă sau lentă.

Tratamentele naturiste Fares – sub formă de capsule, ceaiuri medicinale şi uleiuri esenţiale – au, prin acţiunile lor complexe, efecte reglatoare asupra funcţiilor biliare, dar şi de echilibrare a stării psihice şi a capacităţii organismului de adaptare şi răspuns la stres.

Capsulele Vezică biliară activă conţin plante cu acţiune antispastică, sedativă şi carminativă (adică de eliminare a gazelor intestinale). Rozmarinul, sunătoarea, rostopasca, feniculul, salvia ameliorează digestia, echilibrează contractilitatea, diminuează anxietatea şi tristeţea.

Capsulele Vezică biliară lentă conţin plante cu acţiune de stimulare a contractilităţii, secreţiei de bilă şi a eliminării gazelor intestinale. Anghinarea, boldo, volbura, coada-şoricelului, obligeana îşi potenţează reciproc acţiunile.

Ceaiurile aduc întotdeauna apa îmbogăţită cu substanţele vindecătoare ale plantelor medicinale, care, ajung mult mai repede în celule şi stimulează eliminarea toxinelor şi deşeurilor metabolice.

Ceaiul Vezică biliară conține sunătoare, muşeţel, gălbenele, volbură, coada şoricelului, păpădie, rostopască şi reglează dischinezia biliară, fiind un bun hepatoprotector, antispastic, carminativ.

Ceaiul G pentru fiere şi rinichi, reţetă originală a farmacistului Andrei Farago (un remediu naturist pe bază de troscot, osul-iepurelui, mentă, coada-şoricelului, muşeţel), este indicat în litiaza biliară şi renală, dischinezia biliară cu simptomele asociate, adică dureri de cap, greaţă, colici, balonare.

Uleiurile esenţiale de la Fares în formula Farebil au efect antiseptic, antispastic, antiinflamator, diminuează durerea, previn formarea calculilor.

Schemele de tratament se individualizează şi, administrate o perioadă de 2 sau 3 luni, ameliorează simptomatologia, urmând a fi continuate după o pauză de o lună, în funcţie de situaţie.

Posted on Leave a comment

Imunitatea și plantele

Termenul de imunitate derivă din latinul „immunis” şi  reprezintă capacitatea naturală a organismului de a se apăra împotriva îmbolnăvirilor. Imunitatea este afectată de un număr mare de factori.

 

Stresul diminuează răspunsul imunitar al organismului la agenţi patogeni. Persoanele care sunt în stadiul de epuizare cronică, care nu au timp pentru ele, care nu îşi rezervă momente de plăcere sau timp liber îşi slăbesc organismul. O echipă de cercetători americani a descoperit că persoanele stresate se vindeca mai greu de anumite boli decât cele relaxate.

 

Insomnia slăbeşte rezistenţa organismului. Este una dintre cele mai întâlnite tulburări de sănătate, mai des în cazul femeilor. Din cauza privării de somn, corpul nu mai produce celulele necesare sistemului imunitar.

 

Calitatea alimentelor este, de asemenea, un factor important, care afectează rezervele şi rezistenţa. O alimentaţie bogată în legume, fructe, lactate şi cereale integrale te va ajuta să îţi întăreşti sistemul imunitar. Optează pentru salate de legume care să conţină ceapă sau usturoi (stimulatoare ale glandelor suprarenale), pentru că au efect antibiotic!

 

De asemenea, anumite medicamente afectează imunitatea organismului. Administrarea repetată de antibiotice, antiinflamatoarele steroidiene şi chimioterapia inhibă sistemul imunitar.

 

Aproape 70% dintre români iau antibiotice fără prescripţie medicală, încă de la primele semne ale unei răceli. Foarte multe persoane recunosc că iau antibiotice cel puţin o dată pe an. Consecinţele abuzului de antibiotice sunt distrugerea florei intestinale şi scăderea imunităţii.

 

Expunerea îndelungată la substanţe toxice (poluare atmosferică, mediu de lucru toxic, diverşi solvanţi, metale grele) este un alt factor care afectează capacitatea corpului de a se detoxifia, regenera şi revitaliza. Consumul mare de zahăr blochează și el răspunsul imunitar.

 

Toţi aceşti factori diminuează rezervele corpului şi capacitatea de a rezista în caz de stres intens.

 

O persoană a cărei imunitate este scăzută va suferi infecţii frecvente: răceală, sinuzită, infecţii urinare, infecţii vaginale, infecţii ale ochilor, plăgi care se infectează uşor şi refac greu, gingii care sângerează, ciuperci, erupţii ale pielii mai frecvente ca de obicei (la persoanele care fac herpes sau afte).

 

Plantele medicinale sunt cele mai eficiente remedii naturiste cunoscute care stimulează funcţionarea sistemului imunitar, fiind eficiente în prevenirea infecţiilor şi grăbind recuperarea pacienţilor cu imunitatea scăzută. Unele au acţiune imunomodulatoare demonstrată (echinacea, Astragalus, Androraphis, şovârf, uleiul esenţial de ti-tree), altele revitalizează acest sistem extrem de important, rezultând efectul tonic şi adaptogen (ginseng, scorţişoară, usturoi).

 

Plantele care se găsesc în tratamentele naturiste (fie că este vorba de un ceai medicinal, de capsule, tincturi etc.) activează mecanismele proprii de apărare ale organismului, altele acţionează direct asupra germenilor patogeni – bacterii şi virusuri – având proprietăţi imunostimulente şi antiinfecţioase.

 

 

 

Posted on Leave a comment

Salvia

Salvia officinalis L.

 

Plantă ierboasă, nativă zonei Mării Mediteraneene, cu frunzele groase, verzi-argintii, caracteristice, cu nervaţiunea proeminentă pe faţa inferioară, acoperite cu peri moi şi denşi; florile albastru-violet, mai rar albe.

Romanii o tratau ca plantă sacră, credeau că ea poate conferi imortalitate şi au creat o ceremonie specială în vederea colectării ei. Ca şi grecii, au utilizat-o ca şi conservant pentru carne, o tradiţie care a continuat până la introducerea metodelor de congelare.

Tot romanii au fost aceia care dus-o în Britania şi, după ce a fost valorificată timp de secole în această ţară pentru proprietăţile sale antibacteriene, în perioada Tudorilor a început utilizarea sa în domeniul culinar.

Din vremea anticilor până în Evul Mediu a circulat un proverb latinesc – Cur moriatur homo cui Salvia crescit in horto? (Cum să moară un om dacă îi creşte salvie în grădină?).

Medicina românească de la începutul secolului XX, atribuie salviei acţiune stimulentă generală, tonifiantă, antisudorală, anticatarală, calmantă a sistemului nervos, cardiotonică.

Pe lângă acestea, British Herbal Pharmacopoeia (1971-1983) mai recomandă salvia în dispepsie cu flatulenţă, hiperhidroză, faringite, stomatite, gingivite, glosite. Monografia Comisiei E o recomandă intern în caz de probleme dispeptice şi transpiraţie excesivă, iar extern în inflamaţii ale mucoasei orale şi faringiene.

Stima cu care salvia a fost privită nu s-a diminuat. În anul 2001, Asociaţia Internaţională a Plantelor i-a acordat salviei titlul de „Planta anului”.

Compuşii caracteristici din salvie cărora li se atribuie utilizările sale tradiţionale sunt uleiul volatil şi taninurile.

Efectele antioxidante şi antiseptice au fost demonstrate în studii in vitro, iar efectul antihiperhidrotic a fost deja demonstrat şi la oameni.

Un studiu publicat în 2013 arată implicarea flavonoidelor estrogenice dintr-un extract etanolic din Salvia officinalis, în reducerea bufeurilor ce apar la menopauză.

Posted on Leave a comment

Primele file de poveste

Cu mult înainte ca prafurile și substanțele de sinteză chimică să fi apărut în viața oamenilor, adică la 1697, în Orăștie se înființa farmacia „La Leul de Aur”. Cu siguranță că leacurile și remediile erau obținute, în bună parte, din plante medicinale.

În 1929, Andrei Farago, fondatorul companiei Digitalis, „Prima Companie Română pentru Cultivarea Plantelor Medicinale” (astăzi Fares) aduce o mică farmacie la nivelul de etalon al remediilor din plante. Pasionat cu adevărat de acestea și bazându-se pe studiile de specialitate efectuate la Viena, farmacistul Andrei Farago culege sute de rețete populare și, după ce le trece prin filtrul cunoașterii științifice, dă viață primelor fito-produse, mai ales ceaiuri, siropuri și uleiuri volatile. Calitatea acestora era atât de bună, încât arhivele atestă că uleiul de mentă obţinut la Digitalis a fost considerat, în epocă, echivalent cu cele preparate la Miltitz, Germania, sau la Mitcham, Anglia. Frunzele de degețel roșu (Digitalis purpurea) cultivate au fost declarate Etalon Naţional Român, fiind singurele care întruneau nivelul de principii active stabilit la nivelul european al vremii.

Pentru meritele deosebite ale companiei pe care o conducea, Andrei Farago nu a primit o coroană, dar a fost premiat, în 1934, de Coroana României însăși: a primit distincţia regală „Meritul Comercial şi Industrial clasa I”.

 

 

Posted on Leave a comment

Ce ne ghidează: misiune, viziune, valori

Suntem în industria de remedii naturale pentru a valorifica tezaurul de plante medicinale în beneficiul oamenilor. Iar viziunea noastră ne obligă să oferim consumatorilor cele mai eficiente produse, apelând la alternativele de însănătoșire și prevenție cât mai naturale și sănătoase.

Valorile fundamentale în care credem sunt: respectul față de om și plante; responsabilitatea manifestată prin calitatea produselor; armonia cu natura.

Posted on Leave a comment

Lucrurile naturale și bine făcute rezistă tuturor vicisitudinilor

Naționalizarea a inclus compania Digitalis în întreprinderea de stat numită „Plafar”. Dar circa 70% din cifra de afaceri a acesteia se realiza la fosta societate cooperativă din Orăştie. După zecile de ani de comunism, spiritul locului s-a păstrat, astfel că vechile structuri de producție s-au desprins și au redevenit o companie privată.

Fares este, astăzi, lider pe piaţa ceaiurilor şi a remediilor din plante medicinale din România, iar acest nume îl poartă o ”familie” de peste 600 de angajați.