Rozmarinul: beneficii pentru memorie, digestie și circulație

Rozmarinul (Rosmarinus officinalis L.) este un arbust peren aparținând familiei Lamiaceae (familia mentei), veșnic verde, înalt de 60 până la 120 cm, cu numeroase ramuri de culoare cenușie și dens acoperite cu frunze. Frunzele sunt liniare, lungi de peste 2,5 cm și late de aproximativ 2 cm, întregi, cu marginile îndoite, de consistență fermă (rigide), verde închis, strălucitoare deasupra și pufoase și uneori albicioase dedesubt. Florile sunt puține, albastru-aprins sau albe și purtate în raceme scurte, terminale.

Rozmarinul este originar din țările din jurul Mediteranei și este cultivat în grădini pentru frumusețea și parfumul său, înflorind în aprilie și mai. 

Despre rozmarin aflăm din istorie că a jucat întotdeauna un rol semnificativ în cultura antică. Era sacru pentru Afrodita și, potrivit lui Horațiu și Ovidiu, servea drept podoabă atât pentru oameni, cât și pentru zei.

Părțile din rozmarin folosite în medicină sunt vârfurile înflorite, care au un miros puternic, difuz, de camfor și un gust aromatic, amărui; își cedează proprietățile apei, dar mai eficient alcoolului (în tincturi). Frunzele sunt, de asemenea, folosite. Învechirea și uscarea le afectează mirosul și virtuțile, care se datorează uleiului volatil (Rosmarini aetheroleum) și care se obține prin distilare. Componenţii principali ai uleiului de rozmarin sunt camfenul, borneolul, camforul. După ce este lăsat să stea o perioadă de timp, uleiul depune cristale de stearopten (camfor de rozmarin). Taninul, flavonele, substanțe amare și rășina sunt, de asemenea, constituenți ai rozmarinului.

De ce este rozmarinul apreciat în fitoterapie?

Rozmarinul prezintă o utilizare medicală îndelungată, datorită beneficiilor pe care le-a dovedit pentru sănătatea omului.

Istoricul utilizării medicale a rozmarinului merge în urmă până în Evul Mediu, când era o plantă medicinală foarte apreciată, cunoscută la început în medicina anglo-saxonă. Rozmarinul era deja folosit de Hipocrate și Paracelsus. Lonicerus (Lonicerus, Herbal, 1564, p. 198 C) îl descria ca fiind un agent de curățare a ficatului, emolient, diuretic, emenagog, adjuvant digestiv, purificator de sânge, diaforetic, antiepileptic și eficient extern împotriva gutei. Leclerc (H. Leclerc, Précis de Phytothérapie, p. 159, Paris 1927) a avut frecvent rezultate bune cu rozmarinul în cazurile de epuizare după boli febrile severe și în dispepsia atonică, precum și în epuizarea cauzată de efort mental. Wizenmann (Wizenmann, Heilung und Heiligung, Vol. 4, p. 1410, 1930) descrie rozmarinul ca pe un tonic nervos de bază în timpul menopauzei.

La începutul secolului trecut, rozmarinul era apreciat ca un tonic nervos important, dar și ca un tonic asupra tractului gastrointestinal. La acea vreme, Folia Rosmarini (frunzele de rozmarin) erau oficiale în Austria, Elveția, Italia, Franța, Iugoslavia, Belgia, România, Ungaria, Mexic, Portugalia, Spania, Venezuela.

Având, așadar, la bază, un istoric consistent de utilizare fitoterapeutică, rozmarinul este în prezent utilizat în administrare orală ca și carminativ și spasmolitic pentru tratarea dispepsiei, precum și ca și colagog, antibacterian, stimulent al circulației, diuretic, emenagog şi tonic nervos utilizat în afecţiuni gastro-intestinale, hepatice, reumatism, afecţiuni respiratorii, ca detoxifiant, în gestionarea durerilor de cap, a tulburărilor menstruale, a oboselii și a memoriei deficitare.

Rozmarinul este utilizat extern pentru tratamentul entorselor și a vânătăilor, al durerilor musculare și articulare.

Se mai indică utilizarea uleiului volatil în băile tonice, în creme pentru frecţii în reumatism precum şi vinuri tonice cu rozmarin.

Rozmarinul, în aromaterapie, poate îmbunătăți ușor memoria.