Fumărița - cum susține această plantă medicinală digestia, sănătatea ficatului și a sistemului biliar?

Genul Fumaria (Fumariaceae) include aproximativ 46 de specii la nivel mondial, unele surse enumerând peste 380 de nume pentru diferite specii. A fost descris pentru prima dată de Linnaeus în lucrarea sa „Species Plantarum”, publicată în 1753. Se crede că numele provine din expresia latină fumus terrae, care înseamnă „fumul pământului”. Acest nume se referă probabil la parfumul afumat al plantei și la caracteristicile sale morfologice, inclusiv culorile translucide ale florilor.

Fumaria officinalis L. (fumărița comună) este una dintre cele mai studiate specii din genul Fumaria și a fost utilizată de mult timp în medicina tradițională din Europa și Asia.

Fumărița este o plantă anuală cu caracteristici oarecum variabile, adesea asemănătoare unui tufiș, dar care crește și ca un arbust mic, ramificat. Are frunze gri, ascuțite, care la distanță dau plantei un aspect de fum (de unde și denumirea comună). Floarea roz-violet înflorește primăvara. Planta este răspândită pe scară largă și poate fi găsită în grădini, pante, margini de drumuri și în terenuri virane.

Conform Farmacopeei Europene (Ph. Eur. 10, 1869), părțile aeriene uscate, întregi sau fragmentate, ale Fumaria officinalis L. se recoltează în plină înflorire. Acestea conțin minimum 0,40% alcaloizi totali, exprimați ca protopină.

Studiile fitochimice efectuate asupra speciilor de Fumaria descrise în literatura de specialitate au relevat o gamă largă de componente chimice, inclusiv alcaloizi, flavonoide, saponine, steroizi, triterpenoide, antrachinone, taninuri, glicozide și aminoacizi. Grupul principal de alcaloizi din familia Fumariaceae este format din benzilizochinoline. Studiile fitochimice asupra F. officinalis confirmă prezența alcaloizilor izochinolinici și un conținut ridicat de polifenoli.

Utilizările fumăriței în fitoterapie

Fumărița este cunoscută încă din antichitate și a fost descrisă între plantele medicinale din Evul Mediu. 

Medicii și scriitorii, de la Dioscoride până în timpurile moderne, îi apreciază proprietățile depurative. Fumărița a fost introdusă în monografii în farmacopee oficiale vechi (de exemplu, Pharmacopée Française, 1908; British Herbal Pharmacopoeia, 1976; Madaus, 1979; Les Cahier de l’Agence, 2008; Wichtl, 1998; Blaschek et al., 2006; Blumenthal, 1998; British Herbal Compendium, 1992). De asemenea, a fost inclusă în Pharmacopée Française din 1908 pentru proprietățile sale diuretice și depurative.

Fumărița a fost recunoscută oficial în 1986 de către autoritățile sanitare franceze (Buletinul Oficial Nr. 86/20 bis și Nr. 90/22 bis, Direction de la Pharmacie et du Médicament, 1986) ca remediu utilizat în mod tradițional în funcțiile de eliminare renală și digestive și pentru a ajuta digestia. Mai mult, fumărița se află pe Lista Generală de Vânzări (GSL) a Regatului Unit și este aprobată de Monografia E a Comisiei Germane (Blumenthal, 1998). 

A fost utilizată ca remediu tradițional timp îndelungat, fără probleme de siguranță, în Europa și în întreaga lume.

Fumărița a mai fost utilizată de-a lungul timpului ca remediu pentru afecțiuni ale pielii și tulburări inflamatorii datorită proprietăților sale detoxifiante, antiinflamatorii și antiseptice. 

Efectele terapeutice ale fumăriței sunt atribuite diverșilor săi constituenți chimici, inclusiv alcaloizi izochinolinici, flavonoizi și compuși fenolici, ceea ce face ca fumărița să fie un candidat promițător pentru dezvoltarea medicamentelor pe bază de plante.

Studiile farmacologice indică un spectru larg de efecte biologice pentru fumăriță. Pe lângă proprietățile sale antiinflamatorii, planta posedă și efecte antioxidante, antibacteriene, antivirale și hepatoprotectoare. Aceste efecte, susținute atât de studii in vitro, cât și in vivo, poziționează planta ca un candidat promițător pentru dezvoltarea de agenți terapeutici naturali meniți să gestioneze afecțiuni cronice și pe cele cauzate de inflamație.