Mentha X piperita L. (Lamiaceae)
Menta este o plantă îndrăgită încă din antichitate, datorită aromei sale, precum şi gustului şi proprietăţilor medicinale. Este folosită în medicină, cosmetică, aromaterapie, dar şi în alimentaţie, fiind printre plantele folosite atât în remedii naturiste și în bucătărie.
O legendă de origine greacă spune că Mentha era o nimfă extraordinar de frumoasă, de care Zeul Întunericului (Infernului) s-a îndrăgostit nebuneşte. Soţia sa, zeiţa Persephona, a devenit foarte geloasă pe frumoasa nimfă, astfel că a îngropat-o pentru a o scoate din viaţa soţului său. Pluton, însă, a fost profund impresionat de suferinţa nimfei şi a transformat-o într-o plantă frumos aromată, cu multe întrebuinţări.
Menta este o plantă anuală, erbacee, care face parte din familia Labiatae şi este considerată de mulți autori ca fiind perenă. Este înaltă de 50-120 cm, puternic ramificată chiar de la bază; are tulpina în 4 muchii evidente, cu frunze opuse, ovale, flori violacee asimetrice, cu 4 petale, grupate într-o inflorescenţă, ca un spic. Prezintă un miros caracteristic, puternic aromat. Există diverse specii de mentă, multe cultivate ca plante medicinale, cele mai uzuale fiind Mentha piperita, Mentha spicata (crispa), Mentha arvensis. Se înmulţeşte, în practica agricolă, exclusiv pe cale vegetativă, prin stoloni. Soiurile spontane nu prezintă întrebuinţări medicale eficiente.
La începutul secolului al XVIII-lea, menta se foloseadeja în Europa ca plantă medicinală, dar la noi este introdusă în primul deceniu al secolului 20. Uleiul esențial de mentă, obţinut încă din secolul XVII, este responsabil de mirosul pregnant al acestei plante, precum şi de efectele terapeutice asupra organismului.
Romanii și grecii foloseau menta de milenii. Ei ştiau că aroma de mentă, dată de uleiul volatil, este capabilă să îmbunătăţească starea de spirit, de aceea înaintea festivităţilor romanii decorau mesele cu frunze de mentă, iar pe podele şi pereţi pulverizau infuzie de mentă.
Uleiul volatil de mentă este bogat în derivaţi de alcool (mentolul, izomentolul, piperitolul) şi cetone (mentonă, izomentonă, piperitonă). Mai conţine oxizi şi esteri (mentofuranul şi 1,8-cineolul), elemente importante pentru acţiunea farmacologică. Numeroase minerale şi substanţe nutritive, inclusiv fier, mangan, magneziu, calciu, acid folic, potasiu se regăsesc în uleiul de mentă.
Uleiul volatil este secretat de perii glandulari ai plantelor întregi chiar înainte de înflorire. Are un proaspăt miros specific (de unde și numele de „mentolat”), este limpede, colorat până la galben pal şi apos în vâscozitate.
Beneficiile pentru sănătate ale uleiului de mentă includ capacitatea sa de a trata spasmele provocate de indigestie, problemele respiratorii, durerile de cap, greaţa, febra, diareele. Este un bun calmant şi decongestionant, recomandat pentru relaxarea musculaturii în sindromul de colon iritabil, mucoase iritate (bronşică, gastrică) sau chiar combaterea stresului.
Uleiul volatil de mentă ajută digestia, fiind un tonic în cazul unui apetit alimentar scăzut sau stimulând digestia prin acţiune stomahică, colagogă şi carminativă. Este flatulent. Acţiunea expectorantă şi mucolitică se revendică mentei tot datorită uleiului volatil, în special mentonei şi cineolului, la fel şi efectul antipruriginos. Mentolul este responsabil de acţiunea antiemetică şi analgezică şi de îndepărtare a anxietăţii, depresiei sau a suprasolicitării organismului. Fie administrat prin inhalaţie, fie prin piele sau oral, uleiul volatil interacţionează cu receptorii sistemului nervos central, grație proprietăţilor fizico-chimice specifice; de aceea, menta are o multitudine de întrebuinţări în produse naturiste. Ea este folosită şi pentru acţiunea antidiareică şi antiseptică, datorită taninurilor din compoziţie, care au un efect astringent asupra proteinelor bacteriene.
Această plantă este recunoscută şi utilizată la nivel internaţional în nenumărate tratamente naturiste, fiind menţionată în Farmacopeea Europeană (European Pharmacopoeia), în Farmacopeea Americană (U.S. Pharmacopeial Covention), precum şi în diverse cărţi de specialitate şi tratate. În Farmacopeea Română (FR X) menta are 2 monografii trecute separat, Menthae folium şi Menthae aetheroleum.
Oamenii de ştiinţă contemporani nu se opresc la rezultatele obţinute sau la medicina tradiţională ci încearcă să descopere cât mai multe lucruri despre această plantă. De exemplu, au ajuns la concluzia că sportivii sunt capabili să efectueze mai multe exerciţii şi chiar să alerge mai repede atunci când simt mirosul de mentă. Explicaţia constă în faptul că aroma pronunţată a plantei afectează o anumită parte a creierului, care este responsabilă pentru trezirea de dimineaţă. Prin urmare, pasta de dinţi cu aromă de mentă reprezintă o modalitate mai facilă de trezire dimineaţa. Fabricarea produselor de igienă orală ce au în compoziţie mentă a fost menită în primul rând datorită contribuţiei acesteia la dispariţia mirosurilor neplăcute, precum şi pentru efectul antiinflamator şi antiseptic. Acestea şi alte proprietăţi s-au manifestat şi în cosmetică, unde găsim în ziua de azi o varietate largă de creme, geluri, balsamuri, şampoane pe bază de mentă.
Terapeutic, menta se găseşte sub formă de capsule, comprimate, plantă mărunţită şi uscată pentru infuzii, tincturi. Extern se folosesc, de asemenea, creme, geluri, unguente.
Deşi se întâlnesc rar, pot apărea reacţii alergice la persoanele sensibile sau intolerante la un compus din mentă. Nu este indicată administrarea în sarcină şi copiilor sub 7 ani şi nu se poate administra concomitent cu antiacidele.
Pentru copii, se poate încorpora menta într-o îngheţată preparată în casă, pentru a-i da o savoare mentolată, răcoritoare, perfectă pentru zilele toride de vară.
